vînătoarea de oameni

Luna mai e o lună aglomerată în familia noastră. Iar anul ăsta e an special. Pe 2, tata face 69 de  ani. Pe 7, mama-mare face 90. Apoi, eu – 40. Juma de secol între noi, un flintic, vorba ei. Tot pe 7 e și ziua soacrei. Plus, tot de ziua mea, un an de căsătorie. Numai aniversări importante, cum ar veni.

Cel mai tare mă bucur că sunt, că se întîmplă. Că avem ce sărbători. A fost un an greu pentru mama-mare și tata. Eu una, cel puțin, am fost sigură că-i pierdem. An cu operații, intervenții, cu spitalizări care nu se mai terminau. Mama-mare nu se mai putea ridica din pat, tata nu se mai putea ridica din pat. Cînd a trecut pe dializă, cateterele nu funcționau, ne-au zis să-l luăm acasă, că nu mai au ce-i face. Iar apoi a început să funcționeze unul, apoi și celălalt. Acum, amîndoi ies la soare, sunt mobili, mănîncă bine și trăiesc cît de bine se poate în situația lor. Știu că nu va dura la infinit asta, însă deocamdată sunt fericită cu ce am primit și mă bucur de ei.

Am un mare regret, o să trăiesc cu el toată viața: că nu am vorbit cu tata înainte să fi avut atacul vascular cerebral. Că nu am apucat să ne spunem tot ce ne durea, așa cum mi-am spus cu mama. Să vorbim, să-l ascult, să-l înțeleg. De 8 ani, tata nu mai vorbește. La AVC, i-a fost afectat grav centrul vorbirii. Nu mai știm nici cît anume înțelege sau își amintește. E greu să ai o discuție terapeutică, fie ea și un monolog.

Mi-e tot mai clar că, în ciuda faptului că tinerețea devine un termen și o perioadă tot mai laxe de la o vreme încoace, timpul e mai degrabă puțin, strîmt, repezit și cu termen incert de garanție. Aș putea la fel de bine să trăiesc cît bunicile mele nonagenare sau să decedez subit înainte să împlinesc 50.

Și nu vreau să adun regrete. Deja îl am pe ăsta, apăsătorul, legat de tata. Degeaba îi spun eu că îl iubesc și l-am iertat, nu știu dacă înțelege cu adevărat ce îi spun. De simțit, simte. Mă strînge tare. Uneori și plînge. Dar cît de mult mi-aș fi dorit să îl ascult, să îl cunosc, să îl înțeleg, să nu mai bîjbîi în presupuneri.

Azi-noapte am visat că murise. Visez mult despre moarte. Nici măcar nu visez subtil, ca să mă chinui cu analiza, totul e la vedere, ca pentru neinițiați. Acum două nopți am visat avioane multe care brăzdau cerul. Începea o nouă eră, cumva, care stătea sub zodia războiului. Și se dăduse liber la vînătoarea de oameni (cam ca în Lobster, așa). Am fugit pe scările unei case care era a mea în vis, să mă sui pe acoperiș și să văd ce se întîmplă, să-mi protejez copiii. Pe acoperișul vecin stătea o fostă prietenă, un om la care am ținut enorm și care m-a șters brusc din viața ei, ba mă urăște și vorbește de rău pe unde poate, cu o lunetă, iar pînă să-mi dau seama ce pățesc, mă și împușcase și căpătasem două răni stranii în partea stîngă a capului. Și se făcea că exista un program național pentru cei vînați astfel, cu îngrijiri medicale și despăgubiri, așa că m-au dus niște amici repede la spital. În timp ce așteptam să fiu preluată, citeam regulile jocului de-a vînătoarea de oameni într-o broșură impecabil executată și mă gîndeam că bărbatu-meu trebuie să vadă neapărat asta, oare cine o fi făcut-o? Apoi am intrat în cabinetul medical, unde mă așteptam să-mi fie extrase gloanțele, însă nici medicii și nici asistentele nu știau prea bine ce trebuie să facă, eram, pasămite, prima victimă a noului joc pe care îl puteau juca doar cei ce erau la putere. Ați venit tîrziu, mi-a zis unul din medici, vor rămîne sechele, deja putrefacția e avansată, iar atunci am simțit miros fetid, pestilențial, venind din capul meu. Iar ei au început să extragă mai întîi viermii din carne, niște viermi grași și foarte albi. Apoi au început să sutureze cu un aparat SF, o durere insuportabilă m-a lovit cînd l-au apropiat de capul meu, mă țineau cu forța ca să îl poată fixa pe rană. Apoi, cînd s-a terminat, m-am trezit privindu-mă într-o oglindă, iar partea stîngă era turtită și cicatrizată metalic, capul nu mai avea păr deloc și nu mai semănam cu mine. Apoi m-am trezit.

Pretty fuckin’ obvious, hă?

Oricum, la jocul ăsta s-a dat drumul demult, iar cel mai familiar, necruțător, inexorabil vînător de oameni e duoamna moartea.

Pașol na, turbinca, vidma!