tot ce nu vreau să fiu sunt deja

tot ce nu vreau să fiu sunt deja

De |2018-05-02T16:05:43+00:002 mai, 2018|Categorii: bucăți din mine|15 Comentarii

„Tot ce au lăsat bătrînii în urmă, fie că e dramă sau e doar o glumă, e în mine, ascuns pe undeva
Tot ce nu vreau să fiu sunt deja, fără să știu, fără să pot controla, destine ale altcuiva”

Asta am auzit de dimineață la radio, în timp ce veneam spre birou. Azi e ziua tatei, face 70 de ani. 70 de ani pe care nu i-am crezut posibili, nu în ultimii ani, atît de plini de boli și intervenții și crize la limită, nu după ce medicii ni l-au dat acasă și ne-au zis că nu mai au ce face, cateterele se înfundă și rinichii se vor bloca, după intervenția la inimă. Apoi, s-au desfundat singure și dializa funcționează, așa că tata e atît de bine cît poate fi un om de 70 de ani, cu AVC, afazie, paralizie pe partea dreaptă, pe dializă. Merge singur, tîrîndu-și piciorul, mănîncă singur, cu mîna sănătoasă, bîiguie cîteva vorbe care nu mereu ies așa cum le vrea. De sărbătorit, l-am sărbătorit luni, cu tort și tot tacîmul, așa că azi am sunat-o pe mama, să mi-l dea la telefon. I-am spus că îl iubesc. A răspuns sacadat, chinuit: și eu te iubesc foarte puțin. Am rîs, probabil a vrut să spună foarte mult. Act ratat, ar zice freudienii. Mi-am adus aminte de fie-mea mică, care atunci cînd avea cîțiva ani spunea: foarte puțin mai mult. Și asta venea la pachet cu orice. Te iubesc foarte puțin mai mult era un superlativ absolut. Lasă-mă să mai stau la desene foarte puțin mai mult. Și tot așa.

Tata are 70 de ani, eu fac foarte curînd 41. Mi-a luat toți anii ăștia să ajung să iert. Dacă aș fi știut cît de important e… Nu pentru el, ci pentru mine, pentru viața mea. Că doar iertînd pot evolua din copil în adult. Dar ăsta a fost procesul meu, atît a fost nevoie.

*

Sunt în meditație ghidată. Atentă la corpul meu, să văd ce îmi transmite. Am o minge neagră, de durere și nimic, în stomac, care se tot expandează, pînă aproape îmi oprește inima cu intensitatea ei. Îmi apare o imagine pe care o știu atît de bine: sunt la masă, pe locul meu, cu spatele la frigider. Am 7-8 ani. Mi-e frică, atît de frică, încît mă doare stomacul. Aștept să vină tata acasă de la serviciu. Aștept să urle și să mă bată, ca de fiecare dată. Sunt singură. Nimeni, niciodată, nu îmi spune o vorbă bună. Trăiesc într-o teroare permanentă, într-o singurătate atît de mare, un pustiu sufletesc absolut în care m-am pierdut pe mine. Am 7-8 ani și trăiesc într-o lipsă de siguranță îngrozitoare. Nu am niciun sprijin, nimeni nu pare să mă iubească. Și mi-e permanent frică. M-am gîndit de atîtea ori la asta, m-a durut, dar niciodată așa cum mă doare acum, în meditația asta. Sunt acolo, din nou, și e insuportabilă durerea, e insuportabilă frica. Cum de i-am supraviețuit? Cum de am ajuns aici, de unde am avut atîta putere? Zilele trecute am scris un poem despre asta.

Ani buni am rîs de clișeul cu copilul interior. Sigur că am rîs, doar eram complet deconectată de la mine însămi. Așa că rîdeam, ca să mă protejez. Îmi era imposibil să ajung acolo. La primele module de terapie pe copilul interior, am fost șocată să văd cît de rău puteam să mă port cu mine. Cît de puțin mă iubeam, ce lipsă de compasiune aveam pentru fetița care am fost. Încet, foarte încet, am reușit să ajung la ea, ba chiar să o iau pe genunchi. Începusem să înțeleg, rațional cel puțin, că femeia de azi e mama acelei fetițe, că e primul și cel mai important copil al meu, că dacă pe el îl abandonez, îmi abandonez și copiii exteriori. Însă niciodată nu am simțit ce simt acum, în meditația asta. Mă întorc, femeia, la ea, acolo unde am lăsat-o, pe scaunul ăla de la masă. O iau în brațe și o acopăr cu săruturi. O strîng tare, îi spun că o iubesc, că nu e vina ei, că toate astea vor trece, că  nu se va sinucide înainate de 35 de ani, așa cum crede acum. Dar nu îi pot promite că va avea o viață ușoară, iar asta îmi rupe sufletul. Stau în fața unei copile îngrozite, de 8 ani, care ar avea nevoie să îi spun că nu va fi mereu așa, că nu va durea mereu așa, iar eu nu pot să îi spun nimic. Ce să îi zic? Că la 22 va rămîne văduvă cu un copil mic? Că toată viața va fugi, va încerca, va lupta, singură, mereu singură, și că nu va reuși să-și găsească liniștea? Așa că o iau în brațe și îi spun că sunt aici, că o iubesc și atît. Și că mă voi ierta pe mine, ca să o pot elibera. Pe mine, nu pe tata, nu pe mama. Pe mine. Așa cum nu am reușit să o fac pînă acum.

*

Sunt la o sesiune de constelații familiale. Sunt năucită de lucrurile care mi se relevă. E fix ca în cîntecul ăsta: „Tot ce au lăsat bătrînii în urmă, fie că e dramă sau e doar o glumă, e în mine, ascuns pe undeva/ Tot ce nu vreau să fiu sunt deja, fără să știu, fără să pot controla, destine ale altcuiva”. Tot ce am încercat să uităm, să îngropăm, e acolo, sub formă de destin sau boală. Și, cel mai dureros, (deși terapia de familie spune asta, că părinții sunt cei mari și copiii mici, că așa e firescul, dar pînă nu văd desfășurîndu-se sub ochii mei, degeaba știu), văd cît dezechilibru ne creăm singuri cînd nu reușim, din cauza durerii, să ne așezăm părinții acolo unde e locul lor. Porunca a cincea din Biblie, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, începe să aibă pentru mine pentru prima dată sens. Sunt fiica tatălui meu și a mamei mele și, așa cum sunt, au fost cei mai buni părinți pentru mine, mă aud zicînd.

Să ierți asta înseamnă: să te poți vedea copilul părinților tăi și părintele copiilor tăi. Pînă nu am intrat cu mama în terapie, durerea era așa de mare că nu reușeam să văd decît ceea ce mi se făcuse mie, nu și ceea ce făceam eu mai departe. Fiindcă neiubirea este o leapșă pe care o dăm mai departe inconștient. Copiilor noștri. Iar asta e așa de dureros și de inacceptabil, că suntem (într-o formă mai distilată, mai subtilă) exact părinții noștri, încît închidem ochiul acela și ne mințim. Suntem deja ce nu vrem să fim, dar nu suportăm, așa că negăm. Înainte de iertare, eram mereu copil, niciodată adult. Da, ca în analiza tranzacțională. Abia cînd am iertat, am reușit să mă întorc spre mine, adultul, să văd ce am preluat și ce dau mai departe, ce e al meu și ce nu e al meu. Și că da, tot ce nu vreau să fiu sunt deja. Iar să accept asta, să ies din negare, a fost unul dintre cei mai importanți pași ai vieții mele.

Am fost mereu mai mare decît părinții mei, prin neiertare. I-am judecat, i-am urît, i-am pedepsit inconștient pentru că nu m-au iubit și protejat așa cum aș fi avut nevoie. Cînd judeci, cînd știi tu mai bine cum ar fi trebuit să facă, devii mai mare decît ei, întotdeauna. Lași scaunul de copil și te așezi în locul lor. Mă descurc singură, mi-am zis, și am dus cu mine asta pînă aproape. Nu am nevoie de nimeni, mă descurc singură a fost deviza inconștientă care a stat la baza uriaș de multor decizii de-ale mele. Cînd m-am împăcat cu mama, am devenit copilul ei. Împăcîndu-mă cu tata, devin și copilul lui. Îi las să fie adulți, să-și ducă poverile lor, fără să vreau, din dorul de a avea o mamă și un tată, să încerc să le duc eu sacii. Așa cum copiii mei trebuie să-și trăiască propriile destine, nu să ducă durerea mea.

Facem atîtea lucruri din fidelitate inconștientă față de părinții noștri cu care, aparent, avem relații foarte proaste. Într-un exercițiu de grup, am descoperit de curînd că tot ce a proiectat mama ca așteptare asupra mea am îndeplinit la liniuță. Dar la liniuță. Am scris pe o hîrtie ce voia mama de la mine cînd eram mică. Și cum am luptat să fac exact invers. Așa că mi-a luat cam 20 de ani să ajung aici, să îi îndeplinesc așteptările, doar că nu din prima, nu, eu am fost modelul rebel, așa că am dat niște ocoluri lungi și dureroase ca să ajung tot acolo unde alții au ajuns din prima, ascultînd. Am rîs tare cînd mi-am dat seama ce fraieră am fost. Cît efort aș fi scutit, cîtă durere, cît chin… Ne îmbolnăvim și  murim din fidelitate pentru părinții noștri și nici măcar nu ne dăm seama. Sincronicitățile merg așa de departe că, de exemplu, în anul în care tata se îmbolnăvește de cancer la gît, copilul începe să se sufoce și toată viața, deși face operații de deviații de sept și nu numai, se va sufoca. Fiindcă nu-și lasă tatăl să sufere singur, îl iubește așa de mult încît preia simptomul. Iar lucrurile merg și mai departe, dar nici nu pot povesti ce am văzut și simțit în constelații, că aș fi luată de nebună. E de văzut și simțit cu propriile simțuri. Ce știu sigur acum e că lucrurile, așa cum spuneau bătrînii, trebuie să curgă firesc într-o familie. Că e nevoie să îi cinstim pe tatăl nostru și pe mama noastră nu pentru ei, ci pentru noi. Pentru sănătatea și echilibrul nostru. Părinții să fie mari, iar copiii mici.

Așa că luni, cînd l-am luat în brațe pe tata, i-am zis la ureche: tu ești tatăl meu și eu sunt fiica ta și, așa cum ai fost tu, ai fost cel mai bun tată pentru mine. Iar tatei i s-au umplut ochii de lacrimi.

Încă sap. Încă sunt lucruri acolo la care nu am acces. Nu mă las. Încep cu mine, întotdeauna încep cu mine vindecarea. Ca de la mine să plece spre toți ceilalți.

La mulți ani, tată! Știu că sunt tu, știu că sunt mama. Și e bine așa, sunteți parte din mine. Sunt copilul vostru. Îmi plec capul în fața voastră.

„Tot ce au lăsat bătrînii în urmă, fie că e dramă sau e doar o glumă, e în mine, ascuns pe undeva
Tot ce nu vreau să fiu sunt deja, fără să știu, fără să pot controla, destine ale altcuiva”

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

15 Comments

  1. emvic 2 mai 2018 at 16:40 - Răspunde

    Oh, esti o norocoasa (ma rog, pentru partea de noroc pe care nu ti-ai facut-o cu mana ta). Eu mi i-am scos din spatiul mental / emotional si am numit asta „iertare”, ca altceva mai bun n-aveam; plecasera din viata mea de cam 20 de ani, unul de la un moment dat mort, celalalt ca si mort pentru mine. Si da, cu ocolisuri, sinucideri ratate si dureri am facut si eu multe dintre cele dorite de parintele principal. No. La 50 am zis sa fiu si eu my own man, daca mi-o iesi pana la capat. Pentru mine terapia a fost esentiala; terapia si mai apoi meditatia. Acum urmeaza re-constructia. Timp am, ceva viata de mi-ar mai ramane…

    • Petronela Rotar 2 mai 2018 at 16:42

      rămîne, trăim cele mai bune timpuri pentru asta. 50 e noul 35. 🙂

  2. Alina 2 mai 2018 at 19:56 - Răspunde

    Ah, ce cunoscuta mi-e povestea, eu inca nu am ajuns la iertare, da-s pe drum. Thanks for sharing:)

  3. Anissia-Isabelle 2 mai 2018 at 21:52 - Răspunde

    Iti mulțumesc Petronela. Mă bucur si ma doare de fiecare dată cand te citesc, de parcă  pictezi perfect tabloul din capul meu . Iti mulțumesc pentru tot ce simți si tot ce scri. Mulțumesc pentru Orbi.
    Iti mulțumesc om frumos.

  4. GMT 3 mai 2018 at 15:09 - Răspunde

    Petronela, este la mintea cocosului ca parintii trebuie sa-si iubeasca si sa-si protejeze copiii! Daca nu o fac- si multi, destui nu o fac- e pentru ca au probleme de tot felul…Nu mi se pare ca, observand un lucru atat de banal, te dai mai mare decat ei, decat parintii. Raul , nedreptatea, violenta trebuiesc denuntate, combatute! Nu mi se pare ok sa-ti iei parintele in brate ( nu tu, un tu impersonal) , sa-l mangai pe cap , sa-l pupi cand STII cat rau ti-a facut. Nu e ok pentru el in primul rand! Ar trebui sa i se arate ranile facute si data posibilitatea cunoasterii, asumarii responsabilitatii.
    O intrebare provocatoare pentru tine dar nu-i musai sa raspunzi: esti blanda cu tatal tau pentru ca ai lucrat cu tine sa fii asa sau pentru ca stii ca nu-ti mai poate face rau? Daca nu ar fi asa bolnav si daca te-ar agresa verbal ori, Doamne fereste, fizic ai avea puterea sa-i spui inca ce i-ai spus de ziua lui? Cum te-ai comporta daca el ar avea inca puterea sa te umileasca, sa te jigneasca, sa te agreseze?
    Si mai am de multa vreme o intrebare, iara nu-i nevoie sa raspunzi daca nu simti nevoia: sora ta – am inteles ca ai o sora- a trecut si trece prin acelasi infern ca al tau? Noi suntem patru frati si fiecare traieste cu realitatea lui personala chit ca realitatea obiectiva a fost fix aceeasi. De asta intreb. Multumesc. La multi ani cu sanatate tatalui tau!

    • Petronela Rotar 3 mai 2018 at 15:29

      tatăl meu devenise un tată bun pentru mine ca adult mulți ani înainte de AVC. și un bunic bun. odată ce am devenit adult, relațiile dintre noi s-au schimbat. eu am și fost plecată de acasă, i-am pedepsit și un an nu au știut de mine. cînd m-am întors, lucrurile au devenit complet altele, iar de-a lungul timpului, m-a ajutat cu tot ce a putut. așa că da, aș fi putut să îi spun și l-am tot iertat, cu fiecare gest și cuvînt bun.
      sora mea a fost protejată, a avut o boală cînd era mică, așa că ea nu a avut parte de același tratament, însă a fost afectată puternic, de asemenea.

  5. GMT 3 mai 2018 at 20:58 - Răspunde

    Inseamna ca a inteles singur si asta este minunat! Se intampla des ca oamenii sa greseasca, uneori grav, fata de semeni si foarte putini dintre ei sa inteleaga asta. Si sa repare, sa incerce sa repare macar…

  6. Oana 5 mai 2018 at 19:17 - Răspunde

    Te citesc cu drag Petronela, chiar daca nu obisnuiesc sa comentez. Felicitari sincere, probabil ca e un mare lucru sa poti sa-I ierti pe cei care te ranesc si sa accepti fara sa judeci. Eu deocamdata nu reusesc sa imi iert tatal pentru toate bataile primite in copilarie, e greu si ma doare cand imi aduc aminte .

  7. stefablue 7 mai 2018 at 14:01 - Răspunde

    Eu am incheiat capitolul asta spunind „atit a putut, n-a stiut sa fie mai inteligent si mai bun” dar nu reusesc sa iert pentru discriminarile pe care inca le face intre noi, patru copii…. Si pentru ca vrea sa ne lase noua, fetelor, sarcina de a avea grija de protejatul lui… Nu „sa va intelegeti ca fratii” ci ” sa aveti grija de el, ca singele apa nu se face”

  8. Raluca 8 mai 2018 at 14:21 - Răspunde

    Nu sunt deloc fana terapiilor de grup (probabil si asta spune unele lucruri despre mine), dar inteleg ca pe altii ii ajuta. Ma bucur ca ai ajuns la acest nivel de iertare si de acceptare. Eu inca ma lupt cu ele, in fiecare zi. E greu. Si stiu ca cheia e la mine, dar tocmai de asta e greu. Multumesc din nou pentru ca (si ce) scrii.

  9. Mihaela 9 mai 2018 at 16:45 - Răspunde

    Tata era topit dupa mine cand eram copil…Apoi ceva s-a stricat…poate divortul, a doua casatorie, inca un copil…Ani de discutii poticnite, ani de plans si tristete permanenta, ani de terapie ( ale mele, toate). Ani de invidie ca sora mea era printesa lui iar eu …buna de facut comisioane…Ani in care nu am auzit „te iubesc” sau o lauda, orice…Intr-o zi credea ca sunt sor-mea si mi-a zis „fata mea iubita”…Aveam 35 de ani si am plans ore, chiar daca stiam ca nu mi-o spusese mie…Anul trecut a aflat ca are cancer. Stadiul 4. Nedetectabil la analize, asimptomatic. Au urmat 10 luni de …nici nu stiu ce sa spun…durere, tristete, frica…pentru el, pentru noi. Doar atat de bolnav a putut sa ma ia in brate, sa ma mangaie sau sa imi trimita mesaje frumoase…Recitesc raspunsul lui „si eu, tati. si eu, tati” la „te iubesc, tata” al meu…Un cancer in faza terminala a facut ca sa aud ca tata ma iubeste. Tata a murit in Vinerea Mare, in somn.

  10. Anca Stanciu 23 iunie 2018 at 10:32 - Răspunde

    Te-am descoperit auzindu-te la o emisiune radio si de atunci te citesc constant. Ai o anume capacitate de a expune cu claritate principiile psihoterapeutice si mi se pare esentiala maniera in care alegi sa o faci. Iti doresc sa ajungi un terapeut bun! Reusesti prin textele si cartile tale sa ajungi foarte adanc in om si sa ii arati cum ‘tre sa faca’. Cateodata indirect.
    Iti urez mult succes si sper din tot sufletul sa iti citesc cartile semnate: Terapeut Petronela Rotar.
    Multumesc,
    Anca Stanciu

    • Petronela Rotar 23 iunie 2018 at 12:39

      Mulțumesc din inimă. Urarea vine exact la fix: mă pregătesc să devin psihoterapuet. 🙂

  11. Anca Stanciu 23 iunie 2018 at 14:18 - Răspunde

    Se simte! Cu siguranta asta e drumul tau!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: