(jurnal, aprilie 2010)
timpul e o percepție personală, băi. știu că e truism, mă doare-n adidasul drept că e truism. e așa de truism că nimeni nu se mai gândește la sensul lui. nu e nimic, m-am gîndit io azi. în timp ce alergam. știi cum alerg? ți-am mai zis, de parcă aș avea o destinație, iar destinația aia ai fi tu. alerg de nebună, cu gluga trasă pe cap, printre copacii înmuguriți, în ciripit de mierlă. și trag pe nas aerul ăla mișto de pămînt reavăn și flori de corcoduș albe și pe urechi, până în cortex, sunetul de mierlă și de vînt primaveril ușor nervos, dar nu mult, numai cît să îmi înfioare puful de pe gît. alerg și gîndurile aleargă și ele. azi, par egzamplî, m-a alergat gîndul ăsta: am 33 de ani imediat. și mă simt de 17 și 60. în același timp. mă simt la ambele capete ale vârstei, deodată. fiindcă am trăit în ăștia treijtrei de ani mai mult decît orice om de 60. mă simt obosită și copleșită. și bătrînă, cumva, la finalul a minimum două vieți gata trăite. și în același timp mă simt la începutul unei vieți. gata să o iau de la capăt, ca la 17 ani așa. nu are sens, știu. dar așa mă simt. pe cît de bătrână pe atît de adolescentă, pe cît de moartă, pe atît de vie. pe cît de obosită pe atît de plină de energie. pe cît de gata să renunț pe atît de pregătită să încep. la sfîrșit și la început. nemuritoare, nemuritoare, dar cîte vieți poți să ai într-o singură viață?
in primul rand…nu stiu ce merita sa fie in primul rand, dar incep cu obviosul – poza cu ceasul „now” e geniala. ar trebui imprimata in mintea tuturor – trecutul oricum e doar trecut, viitorul oricum va veni, vorba lui Einstein, dar daca avem o datorie este aceea fata de prezent. ca sa vindecam trecutul si sa modelam viitorul. si sa ne bucuram, bai! si io te inteleg perfect. da’ perfect total! ma simt de 100 si mai bine de ani, am impresia ca am trait viata lumii si totusi inca nu am vazut nimic…din ce va sa fie. pentru… Citește mai mult
şi mie. m-am săturat de sport în săli închise. aştept să îmi înmugurească pădurea.
Asa se simt cei care stiu sa simta; altii nu inteleg nimic… 🙂
si iata timpul cum lucreaza.acum se dilata ,acum se contracta,ca doar asta-i timpul ca vremurile is altele ,care noi speram poate in zadar sa fie mai bune
Si cand alergarea n-are tinta, dar are un scop … Si cand ea este pt ceea ce va sa vina, si nu pt ce-a fost deja … Si cand ma gandesc c-am trecut doar de 40, dar stiu ca voi trai de 3,4 ori cat altii (si nu la ani ma refer) … Si trag nadejde sa raman viu, nu mortaciune-n viata … La vita e bela !
fara numar. tu mai mult ca oricine. 😀
ma inspiri, Petro. am asa un chef de alergat acum si de viata…!
si eu mi-s o pustoaica batrana, dar tot mai mult o pustoaica in ultimul timp, oboseala de alta data risipindu-se parca.
chiar ieri o intrebam pe bunica, daca isi simte varsta si m-a linistit, ca nici ea nu o sesizeaza pe deplin. corpul o ia intr-o directie, mintea in alta. probabil asa e toata viata. cel putin sper. 🙂