de prin cărțile mele

greul și ușorul

Prima oară am plecat singură undeva acum 11 ani. Împinsă de terapeuta mea de atunci (ce bine ar fi fost dacă aș fi știut să și rămîn în terapie...). Aproape obligată. Trebuie să petreci timp cu tine, îmi zicea, să fii bine tu cu tine, să înveți să te bucuri de singurătate. Îmi părea odios ce îmi zicea, singurătatea avea conotații exclusiv negative pentru mine pe vremea aia. Deși nu știam, eram o personalitate dependentă, cu răni pronunțate de respingere și abandon, complet nelucrate. Mă agățam de oameni ca un dordezid, plantă care nu întîmplător a devenit și numele primului meu blog anonim, ceva ani mai tîrziu. Mi se părea de neînchipuit să petrec o săptămînă de una singură. Am ales Grecia, o țară pe care o descoperisem fortuit. Am scris despre experiența aia aici, de fapt am publicat notițele de atunci, păstrate într-un folder. A fost neașteptat. Cu frici și anxietăți, cu greșeli, însă neașteptat de frumos. Pas cu pas, am învățat să fac asta mai des. Să rămîn cu mine mai mult, să plec singură din cînd în cînd, să mă bucur de timpul cu mine. Am adunat, în cele din urmă, în anii trecuți de la plecarea [...]

De |2018-10-13T17:47:23+00:0030 septembrie, 2017|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |10 Comentarii

sindromul cuibului părăsit

o femeie de aproape 40 de ani are o colecție impresionantă de sindroame pe care le adună-n cutia toracică ca pe comori   dăunăzi am citit despre sindromul cuibului părăsit am toate simptomele: casa mi-a devenit un deșert nesfîrșit de mărimea saharei ca să ajung de la baie în living îmi ia ore întregi camera fetelor a devenit camera fetei și apoi va fi doar o cameră-n plus iar sînii mi se umflă și încep să picure lapte ori de cîte ori văd poze cu bebeluși   (*acest poem face parte din efectul pervers, apărut în 2015 la editura Herg Benet)

De |2018-10-04T15:21:18+00:005 aprilie, 2017|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: |0 Comentarii

o ecografie a avortului

Citesc cu interes dezbaterile aprinse pe tema pro/contra avort. Pro-life și pro-choice, pare-mi-se. Se dau shareuri unor statistici, se invocă dreptul (divin!) la viață al copiilor nenăscuți și dreptul la decizia asupra propriului corp, bărbații iau poziții radicale de parcă o femeie ar rămîne gravidă de una singură și ei nici usturoi nu au mîncat, nici ejaculare neprotejată nu au produs, se aruncă în joc cifre uluitoare: 30 de milioane de avorturi de la revoluție încoace, 10.000 de femei ucise în comunism de practica avortului ilegal. Se spun enorm de multe lucruri pe temă, însă absolut nicăieri, în afară de cartea Șoseaua Cățelu a Alinei Nedelea, nu am văzut o singură femeie să apere acest drept admițînd public că e „vinovată” de unul din cele 30 de milioane de avorturi care sunt trîmbițate atît de strident. Una singură nu s-a ridicat să spună o poveste umană, dincolo de statistici și judecăți de valoare. Toate avorturile au fost făcute de alte femei, nu de noi. O să vă spun povestea avorturilor mele. Fiindcă eu (și Nedelea) am făcut două avorturi, imediat după revoluție, într-o perioadă atît de tulbure și lipsită de repere, educație, mijloace, încît nu știu aproape nicio colegă sau prietenă [...]

De |2018-10-13T18:23:40+00:0024 martie, 2017|Categorii: bucăți din mine, de prin cărțile mele|Etichete: , , , |100 Comentarii

cenușă

*** Azi am auzit o discuție între îngrijitoare. Vorbeau despre mine, spuneau: săraca, moare aici singură, nu are pe nimeni. Și m-am gîndit o secundă cu milă la mine, ca și cum aș fi fost altcineva. Au dreptate: mor singură, tot așa cum am și trăit o bună bucată din viață. Apoi mi-am dat seama că nu mă mai apasă deloc singurătatea asta. Nu aș vrea să fie aici nimeni să mă privească cum mor. Să fie martori ai degradării mele. Să mă privească cum mă descompun, cum mor înainte de a fi murit de fapt. Nu aș fi vrut să mă vadă nimeni așa, cu scalpul gol, ras, cu fața și mîinile pătate, cu ochii înfundați în orbite, încercănată, galbenă. De ceva vreme am încetat și eu să mă mai privesc în oglindă. Am rugat fetele să o scoată pe cea de la baie. E straniu să intri într-o baie fără oglinzi.  Vreau să îmi amintesc de mine cum eram. Uneori mă gîndesc, cu frivolitate, că sunt norocoasă: eu nu voi îmbătrîni niciodată. Voi fi mereu tînără. Nimeni nu va avea vreo amintire cu mine bătrînă, voi fi mereu femeia care a murit prematur. Sau, pur și simplu, nimeni [...]

De |2017-08-14T13:18:27+00:0017 martie, 2017|Categorii: de prin cărțile mele|7 Comentarii

turism

sunt o vilegiaturistă dependentă de vacanțe și mări de zece ani mă duc singură acolo unde alții își fac luna de miere   în suduri nu mă știe niciun suflet niciun ochi sunt o vilegiaturistă singură, necunoscută și bronzată mănînc halloumi și beau vin și fumez și uneori reușesc să trec neobservată   mă pricep de minune să fiu vilegiaturistă: cînd e soare, stau întinsă pe șezlonguri și citesc cînd plouă, mă plimb pe străzi șiroind dar e bine, înot în apa caldă și nimeni nu-și dă seama că plîng   * poemul face parte din volumul efectul pervers, apărut în noiembrie 2015 la editura Herg Benet. (cartea, cu reducere, aici)

De |2018-10-13T19:20:20+00:0030 iulie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |0 Comentarii

1.18 AM

Lumea e un loc fără sens. Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta. Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop. Nu cunosc nici măcar un om fericit. Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic. Partea bună în tot căcatul ăsta [...]

De |2018-10-13T19:21:05+00:0022 iulie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |23 Comentarii