țara mea suspendată & Zuleiha deschide ochii

țara mea suspendată & Zuleiha deschide ochii

De |2018-07-26T21:07:48+00:0026 iulie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |1 comentariu

Cu festivalul, nu am reușit să mai scriu absolut nimic, așa că revin acum cu două recomandări de carte citite înainte de #cartfest5, două cărți care mi-au plăcut foarte tare.

Prima este o carte care mi se pare absolut necesar de citit într-o perioadă cum este cea pe care o traversăm. E cartea Ancăi Mizumschi, Țara mea suspendată, o compilație de eseuri literare și de observație psihologică. E genul de carte pe care am citit-o cu admirație și invidie bună pentru felul în care este scrisă (Anca e în primul rînd poetă, optzecistă, iar asta transpare în bucățile literare), și cu la fel de mare admirație și invidie pentru bucățile de analiză. Anca nu e doar poetă ci și psiholog, iar asta face ca aceste eseuri să facă multă lumină la întrebări esențiale pe care ni le punem fiecare dintre noi: de ce alegem așa cum alegem de 29 de ani, de ce o parte din diaspora își neagă românitatea, cum ar trebui să ne privim lucid țara și să ne situăm față de ea etc.

Anca locuiește în America de cîțiva ani, iar depărtarea și dorul de țară au făcut-o să își găsească resursele interioare de a se întoarce spre patrie cu luciditate și cu compasiune, atribute pe care noi, cei care stăm atît de aproape de ea și ne doare, nu le mai avem.

E o carte foarte frumoasă, pe de o parte, și foarte necesară, cu explicații excelente despre mecanismele psihologice ale unui popor ca al nostru. Las aici cîteva citate care mi-au plăcut mie foarte mult.

„Avem, din păcate, ca popor, tradiția de a transforma cuvintele spuse copiilor noștri într-un fel de închisori mobile care îi încarcerează și nu le lasă șansa de a acționa liber, chiar dacă au libertatea de a vota, de a se exprima liber și de a trece granițele. Închisorile mobile din noi nu dispar la Otopeni. Nu există o poliție vamală românească care confiscă închisori interioare. Ele sunt acolo, de fiecare dată, prezente pe banda de bagaje, călătorind cu noi. Generație după generație.”

„În România, într-un mod copleșitor prevalează, la generația mea, trauma psihică de a fi neacceptat de propriii tăi părinți, sau de a fi acceptat doar formal, în cadru social și nu în intimitatea casei, ceea ce duce la o viață emoțională scindată. (…) de obicei, părinții din România știu ce e mai bine pentru copilul lor. Lucru de altfel valabil atunci cînd copilul are trei zile, continuă să fie valabil cînd copilul are trei ani, dar este toxic atunci cînd vorbim de un om de treizeci de ani. Evident că la treizeci de ani părintele nu-i mai poate face mare lucru, și atunci apare alt tip de condiționare: să nu mă dezamăgești. Alt tip de șantaj emoțional care poate eroda totul.”

„Nea Marin, care părea un supraviețuitor și în comunism, și în capitalismul cleios care îi urmase comunismului, de fapt trăise de cînd se știa pe lumea asta într-o frică pe care nu o conștientiza, dar ea fusese cea care îl salvase întotdeauna. Avea încredere în frica lui. Ca să pot ajunge la el, trebuia să îi induc cumva frica. Unicul limbaj pe care îl cunoștea. (…) Din patru în patru ani, nea Marin vota. Uneori, mai la început, cu buletinul vechi de hîrtie, ținut în mîna transpirată de emoție. Alteori, mai ales după ce trecuseră mulți ani, cu indiferență. Îl vota pe Ion Iliescu. Timp de douăzeci și cinci de ani, nea Marin l-a votat pe Ion Iliescu, deși nu pe toți ioni ilieștii ăștia îi chema la fel. Cu ei era bine: semănau foarte mult între ei și reprezentau frica pe care o cunoștea. Cine pe lumea asta ar vota o frică despre care nu știe nimic?”

Citiți-o, bucățile de proză scurtă sunt superbe și dezvăluie o Dobroge vrăjită, care te farmecă instant și care mie mi-a amintit de Istrati. E o carte manifest, pe care o recomand cu putere. O găsiți aici.

A doua carte citită și plăcută tare este Zuleiha deschide ochii, a rusoaicei Guzel Iahina. Premiată și considerată marea revelației a literaturii ruse, cartea este povestea extrem de crudă a unei tinere tătăroaice din ținuturile alea înzăpezite și foarte aspre pe care le am eu în cap cînd mă gîndesc la Rusia, Zuleiha, deportată în Siberia după uciderea soțului.

Zuleiha este o supraviețuitoare prin excelență, viața ei este un șir nesfîrșit de drame și durere, supraviețuiește unei căsnicii oribile, musulmane, unei soacre pe care o denumește Strigoaica, spaimelor induse de superstiții, morții copiilor ei, morții soțului, deportării. Și chiar iubirii. Zuleiha luptă, toată viața luptă. Iar scriitura foarte puternică a lui Guzel Iahina te poartă și pe tine prin grozăvia luptelor ei, prin aspra taiga siberiană, îți aduce în față povești și adevăruri istorice care nu au cum să te lase indiferent.

Mi-a plăcut foarte mult cartea asta, eu sunt oricum o îndrăgostită a literaturii ruse, așa că o super recomand.

„Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormînt. După perdeaua subțire, nişte gîşte suspină somnoroase. Mânzul de-o lună plescăie din buze căutînd ugerul mamei. Dincolo de ferestruica de la capul patului geme surd viscolul de ianuarie. Dar nu trage curentul prin crăpături – asta mulțumită lui Murtaza, care a pus cîlți la ferestre pînă să vină frigul. E gospodar bun Murtaza. Și un soț bun. Sforăie zgomotos, cu poftă, în jumătatea de cameră destinată bărbatului.”

O găsiți aici, cu reducere de 20 la sută și transport gratuit.

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

Un comentariu

  1. O admiratoare. 27 iulie 2018 at 14:58 - Răspunde

    🙂 multumesc!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: