sișilia

3

Cu juma’ de oră înainte să plecăm spre aeroport, încă munceam. Tu chiar crezi că peste cîteva ore vom fi în Sicilia, în vacanță?, am întrebat, neîncrezătoare. Nedormiți, epuizați de luni întregi de tras de noi, ne prăbușeam cîteva ore mai tîrziu în avion.

În Catania era noapte deja cînd am aterizat și un vînt suspect de cald. Nu avuseserăm timp să studiem mare lucru despre locul unde aveam să ne petrecem vacanța / luna de miere întîrziată, cadou făcut nouă atunci cînd deja simțeam că voi muri dacă nu luăm o pauză de la ritmul infernal al zilelor și problemelor de tot felul. Acum eram liniștită: livrasem totul pentru job, copilul era acasă din spital, tata, la fel, aveam 10 zile în față cu care să facem ce vrem noi.

Inițial, destinația fusese San Vito lo Capo, însă am cam încurcat aeroportul, neavînd timp de research, așa că întîmplarea ne-a mînat către Siracusa, Ortigia, care părea cea mai aproape destinație mișto față de locul unde aterizaserăm. Nu aveam decît două nopți rezervate, pentru restul aveam timp să ne hotărîm. Am închiriat o mașină minusculă de la aeroport – așa cum erau toate acolo, de altfel, și am luat-o spre orașul despre care nu știam decît că e un oraș foarte vechi, grecesc, care l-a dat pe Arhimede. Tot șansa a făcut ca apartamentul închiriat să fie în centrul Ortigiei, pe una dintre străduțele strîmte și vechi și fermecătoare, de care ne-am îndrăgostit fără speranță, instantaneu. Am rămas patru zile acolo, dublu față de cît ne propuseserăm și aș fi rămas acolo definitiv atunci, pe loc, dacă aș fi avut cum.

Totul era perfect: vremea, străzile strîmte și pline de zgîrieturi de la încercările șoferilor de a se strecura printre ele, arhitectura clădirilor, curțile mici și îngrijite, piațetele pline de fîntîni, biserici și monumente vechi, terasele umbroase, felul în care ulițele coborau înspre mare, marina, faleza, plimbarea cu barca pe mare, oamenii, mîncarea. Ah, mîncarea! Am făcut o pasiune iremediabilă pentru mîncarea siciliană, amîndoi, iar bărbatu-meu una în plus pentru cannoli, din care mînca 4-5 pe zi, spre ciuda mea care aș fi luat (și am luat) kile bune dacă aș fi procedat la fel.

Dimineața, în apartamentul nostru mic, cînd el încă dormea, eu scriam povestiri pentru noua carte, cu ușa larg deschisă spre curtea interioară cu scări vechi, de unde răzbăteau raze de soare și conversații animate în italiana aceea dulce și repezită, cu vocale prelungite la nesfîrșit și consoane înmuiate. Apoi coboram să iau mîncare proaspătă pentru micul dejun și aerul care mă izbea în via Roma, oamenii străzii, proprietarul micii salumerii din apropiere de unde luam ciabatta și ventricina și iaurt și măsline și pasta di mandorla, soarele filtrat al dimineții, toate îmi dădeau senzația că aparțin cumva unui spațiu străvechi, că sunt de-a locului, că fiecare dimineață a vieții mele ar putea începe așa, cu pașii largi pe strada pietruită ca să cumpăr cele trebuincioase micului dejun, cu cafeaua băută în curte, lîngă o plantă mediteraneeană al cărei nume nu îl cunosc, cu îmbrățișări și săruturi cu gust de migdale.

Seara, după ce oboseam să umblăm, să vedem, să gustăm, ne așezam pe una dintre multele ulicioare pietonale, la cîte o terasă boemă cu fructe de mare și vin local, toate delicioase, iar uneori, muzica unui acordeon românesc foarte priceput ne desăvîrșea seara, tot așa cum, într-un orășel mic, precum cochilia unui melc, în Cefalu, la finalul vacanței de miere, pianul avea să facă același lucru, iar starea momentului ăluia el avea să o capteze într-o fotografie pe care eu aproape o voi șterge. Fără să-mi treacă prin cap că va deveni coperta viitoarei mele cărți.

Am mers din aproape-n aproape. După Ortigia, am crezut că nu are ce să ne mai placă mai tare. Așa că, ajunși în Taormina, am strîmbat din nas, la început. Mbine, e aburcat pe stîncă, mda, priveliștile sunt spectaculoase, cade Etna peste tine, ok, teatrul grecesc e mai mișto decît ăla din Siracusa, dar hotelul nu e ca apartamentul „nostru”. Însă, cînd ne-am pus pe scotocit străduțele din centru, am recunoscut rușinați că ne-am grăbit cu judecata. Pînă și cannolo era cel puțin la fel de bun!

Are ceva Siracusa, ceva particular ce n-am găsit în altă parte. Și nici în Palermo, pe care nu l-aș mai vizita a doua oară.

Poate pentru că a venit imediat după Siracusa și Taormina, însă Palermo ne-a lăsat cu gurile căscate la modul amar. E de departe cel mai murdar oraș în care am fost vreodată. Un oraș în care nu m-am simțit nicio clipită în siguranță. Toată experiența celor două zile în Palermo m-a impresionat atît de tare încît am scris o poveste de aproape groază pe care o veți găsi în Sfîrșitul nopții. Trebuie să admit, însă, orașul are farmecul lui, un farmec de favelas, un amestec de sordid și decadent care te năucește. Năucitoare a fost, pentru mine cel puțin, că pe bărbatu-meu nu l-a prea impresionat – și vizita la Catacombele Capucinilor, un loc tapetat la propriu cu cadavre extrem de bine conservate, numărînd cîteva sute de anișori, unde am simțit că pică tavanul pe mine cu tot cu ele, însă am rezistat eroic. Mi-a fost teamă vreo trei nopți la rînd că voi visa aglomerarea aia de schelete, însă am scăpat, naiba știe cum, de obicei primesc vizite nocturne în astfel de cazuri. Mult mai puțin impresionante ne-au părut, după asta, gunoiul și traficul haotic, strada care începea cu Gucci și Prada și se termina, cîteva sute de metri mai încolo, cu tarabe de Europa, clădirile gata să se prăbușească. Și faptul că a fost singurul loc unde mîncarea era proastă.

Și tot întîmplător, ne-am petrecut ultimele zile în Cefalu, care nu fusese nicio clipă în calculul traseului nostru. Și care ne-a picat cu atît de mare tronc încît am decis să revenim pentru o perioadă mai îndelungată.

Un orășel ce are aparența unei cochilii de melc, cu o stîncă înfiptă în spate, ce se prăbușește în mare și străzi strîmte și fermecătoare, un oraș romanțios și cochet, numai bun de hoinăreală, care „are frumusețea unui spate gol de femeie în lumina apusului” – ai avut dreptate, Florin Toma. Iar climaxul a fost cînd, după ce consumaserăm wow-urile trăgînd de trollere pe străduțele înguste ca să ajungem la cazare, ne-a deschis proprietarul apartamentul pe care îl luasem pe Booking cu o seară înainte. Și dincolo de ușă era fereastra în care se revărsa marea. Era fix ca în visurile mele, alea din master-planul în care eu aveam să stau undeva pe malul mării și să scriu, într-o căsuță exact ca aia. Și am fugit și am deschis larg geamul și am inspirat adînc aerul mării. Și apoi am alergat sus, în dormitor, și am dat peste un balcon care dădea tot în apele Tirenianei, care foșneau și se loveau de stîncile de la baza clădirii. În larg, velierele alunecau pe suprafața apei. Și aproape că mi s-a oprit respirația de atîta frumusețe.

Casa cu ziduri prea groase și prea aproape de La Roca, muntele, nu avea semnal la telefon și nici wifi, trebuia să ies și să merg cîteva sute de metri bune ca să am acces la telefon, iar asta m-a speriat puțin, însă cînd am pus în balanță marea din geam cu semnalul la telefon, a cîștigat marea. Și a fost prima oară în 19 ani cînd nu am avut telefonul on vreme de trei nopți.

Seara tîrziu, obosiți de hălăduit, îmbuibați de frutti di mare și cannoli, adormeam cu ușile balconului larg deschise, în vuietul mării, care semăna foarte mult cu sunetul pe care mi-l pun seara acasă, pe aplicație, doar că era real și nu se termina după jumătate de oră. În ultima seară, pe terasa unui restaurant cocoțat pe niște stînci albe, sub care se rostogoleau valurile înspumate, mă uitam în jur, la coasta luminată, la apa atît de limpede încît părea translucidă în lumina felinarelor, la noi bînd vin liniștiți în locul ăla și m-am trezit zicîndu-i omului meu: parcă suntem într-un film! Și chiar așa mi se părea, că suntem actori într-un decor absurd de frumos, deci ireal. Iar acum, la aproape trei săptămîni de cînd ne-am întors (scriu la textul ăsta de atunci) senzația de ireal s-a amplificat, parcă am visat îmi pare. Mi-au rămas fotografiile și numărul de telefon al proprietarului căsuței, unde ne vom întoarce neapărat. Neapărat.

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Cristina
Cristina
3 noiembrie 2016 15:47

Ce frumos! Si mie mi-e dor de un decor absurd de frumos, cum spui tu 🙂 Poate poti si vrei sa dai mai departe datele de contact de la locatia cu pricina? Arata ca un loc unde m-as duce intr-o saptamana de miere 🙂

corinutza19
corinutza19
3 noiembrie 2016 17:00

Visez cu lacrimi in ochi gandindu-ma la cat de frumos a putut sa fie.Daca e sa construiesc in minte o imagine a fericirii, fie ea si scurta, pentru mine este undeva in Italia(desi am vazut doar nordul).Speranta ca voi ajunge candva si eu in acele locuri, cine stie…sau in altele, tot mediteraneene, parca ma tine in viata.Ma bucur mult pentru tine!

Bookish
4 noiembrie 2016 13:28

Toarmina rămâne una din destinațiile mele de suflet, prima vacanță petrecută în doi, cu cele mai bune sortimente de gelato și sorbetto 🙂