in a relationship with my books

Acum două seri, lolita mea de 13 ani mi-a mărturisit că tocmai a terminat Lolita lui Nabokov. Mi-a căzut cartea pe care o citeam eu din mînă. Lolita care citește Lolita? Da, nu e nicio noutate la noi în casă, s-a mai văzut și sonata care ascultă sonate și așa mai departe.

Îmi spunea de curînd o prietenă tare dragă că e îngrijorată că fie-sa nu citește, deși ea este un sac doldora de carte. Nici ale mele nu prea citeau. Și eu mă dădeam de ceasul morții că nu am reușit să le inculc iubirea mea pentru cărți și uite, o să crească tute, nu o să le placă să citească, au, au, vai, vai. Le-am luat cu binișorul, le-am mai și amenințat cu noaptea minții, cum am putut și eu. Aia mare îmi spunea, pe vremea rebeliunilor ei, că nu o să citească pentru că nu vrea să fie ca mine și de-a naibii nu pune mîna pe carte. Dacă îi recomandam vreo lectură, asemenea, nu citesc că ai zis tu să citesc și pentru că tu citești prea mult. Eu muream de inimă rea și alta nu. Mai tîrziu am aflat că fata mea citea, dar se cam ascundea de mine, să nu îmi dea satisfacție. Deh, își afirma independența, pasămite.

Acum citește continuu. La școală, sub bancă, pe genunchi, are mereu o carte deschisă, cum avea și mumă-sa. Citește minimum două cărți pe săptămînă, lecturi grele, vine, discutăm despre ele, îmi cere mereu cînd termină părerea despre ce ar trebui să citească mai departe, îmi crește inima de se triplează cînd o văd cu cartea în mînă non-stop. Aia mică ține și ea ritmul, la trap. Uneori mă sperie lecturile lor, îmi pare că nu au vîrsta potrivită să le înțeleagă, dar îmi dau seama imediat că sunt tîmpită și nu are importanță cîți ani au, că au timp să reia cărțile pe care nu le înțeleg acum pe deplin, așa cum am făcut și fac și eu dintotdeauna. Și că e important să citească, orice, numai să citească. Și etichetele, că și de acolo învață cuvinte și informații noi. Iar ce nu înțeleg acum, aprofundează mai încolo. Am auzit oameni de la care aveam pretenții cum că nu recitesc niciodată cărțile odată citite. Eu descopăr de fiecare dată alt nivel al lecturii atunci cînd reiau o carte care m-a marcat. M-am speriat degeaba cu copiii. Aia mare mi-a spus, rîzînd, mama, nu există să vezi în casă părinții citind și să nu se ia și la tine, la un moment dat tot te contagiezi. Și și-a băgat nasul înapoi în Portretul lui Dorian Gray pe care a așteptat zilnic să îl termin, că îl reciteam și îl voia foarte tare.

Eu nu am avut de la cine mă contagia, însă am citit de cînd mă știu și mă țin minte. Citeam atît de mult că luam bătaie (și) pentru asta. Tata credea că cititul mult prostește, iar eu cînd mă afundam în cărți, mă desprindeam din lumea reală. Asta și căutam, refugiu din lumea reală, iar cărțile mi l-au dat în chip desăvîrșit. În bucătărie, sub geam, aveam un scaun mic, de lemn, pictat în alb, unde citeam cu obstinație cînd mă obligau să stau cu ei și mereu enervam pe cineva care vorbea cu mine că nu auzeam nimic, eram transpusă. Acolo îmi amintesc de mine, cu cartea pe genunchi, de foarte devreme. De altfel, îmi pot măsura vîrstele în cărțile citite și autorii preferați.

Cînd eram foarte mică aveam o carte minunat ilustrată, Talismanul de Safir, de Elvira Bogdan. Pe copertă avea desenată o zînă superbă, cu haină tivită cu hermină, iar în interior, apărea înconjurată de alte cîteva zîne în rochii care îmi luau mințile. Îmi plăcea mai ales zîna care ocrotea camera smaraldelor, cu ea aș fi vrut să semăn cînd aș fi crescut mare și o rochie verde, aidoma aceleia, aș fi vrut să mă înveșmînteze. De altfel smaraldul a rămas piatra mea preferată, iar mai demult am citit că e cea mai fragilă dintre nestemate. Era o poveste frumoasă despre o fetiță ca mine, care se trezea, cu ajutorului unui talisman de safir, în diferite epoci istorice, unde un pitic o ghida și îi povestea despre regele Soare, despre Egiptul antic, despre Constantin Brîncoveanu, dar o purta și printre zîne și pietre nespus de prețioase, cu nume gingașe sau somptuoase, care mă fascinau și mă aruncau în reverii nesfîrșite. Am citit de nenumărate ori cartea aceea. La final, avea o poveste despre o fată pe nume Aurora, fiica unei ondine proscrise, care din dragoste alesese să devină muritoare, și un pescar frumos. Cartea aceea nu mai e și nu am mai găsit-o nicăieri, mi-o doresc și azi, să o țin în mîini și să o miros. Sunt îndrăgostită de cărțile mele, mă doare fizic cînd se pierd și multe se pierd, pentru că le dau și altora să le citească, mi se pare o impietate să le țin numai pentru mine, dar uneori pleacă și nu se mai întorc niciodată și nici nu le mai găsesc să le înlocuiesc.

Mai era o carte pe care o iubeam mult de tot în copilărie, o împrumutam de la vecina cea bătrînă, o femeie de 85 de ani, cu piciorul cangrenat, care stătea în pat și citea mereu. Avea o cameră mică și plină de cărți, mă iubea foarte tare și eu mă aciuam la ea de cîte ori puteam fugi de acasă. Bătrîna, cum îi spuneau toți, nu prea putea ieși afară și abia aștepta să îmi spună cum îi merge cu piciorul, cu reumatismul, cu bătrînețea și boalele și mă punea să o ajut cu pansamentele, în vreme ce ea depăna amintiri în limba aceea veche și plină de cuvinte pe care acum nu le mai întîlnesc nicăieri. La ea am găsit cartea asta, Suflete Trudite, așa se numea, o colecție de povești rurale, pe modelul Ciulendrei, al Pădurencei, povești de dragoste de la sat, complicate și dureroase, pe care le reciteam cu aceeași înfrigurare, la răstimpuri, atunci cînd bătrîna mi-o dădea, căci și ea le tot citea și răscitea, să își aline singurătatea și durerile în ceasurile lungi cînd piciorul nu îi dădea pace și somnul nu venea. Era în cartea aceea o poveste cu o femeie care își aștepta bărbatul plecat, poate la război, femeie pe care am regăsit-o apoi, în varianta rusească, siberiană, la Makine, în Femeia care aștepta, iar noblețea și frumusețea sacrificiului ei mă înduioșau pînă la lacrimi. O vedeam stînd la fereastră, așteptînd cu ochii țintiți la orizont și cu inima grea și nimic nu îmi părea mai frumos decît agonia aia, nimic nu era atunci pentru mine mai înălțător și profund decît o femeie care iubește și așteaptă neîntrerupt. Erau minunate poveștile acelea, unele crude și sfîșietoare, altele cu iz de fantastic, precum cea cu fata în burta căreia creștea un șarpe, care se lăsa apoi ademenit afară de o vadră cu lapte cald, iar eu mă întorceam mereu la ele, o rugam pe bătrînă să mi-o mai dea puțin, să mă mai scufund în ea, dar apoi bătrîna s-a dus și cartea și ea, a rămas doar în mintea mea.

Mi-l amintesc de-atunci pe Jules și toate volumele citite, în copilăria fragedă. Noi nu aveam prea multe cărți acasă, dar fugeam la biblioteca școlii și la vecinul de vizavi care avea toată colecția Jules Verne, iar eu citeam cu ochii măriți de uimire și plăcere și cu regretul sfîșietor că va trebui să înapoiez cărțile acelea, că nu le voi putea păstra pentru mine. Și Cireșarii pe care îi tot reciteam, eram micuță și mă închipuiam fata din castel, îndrăgostită nebunește ba de Victor, ba de Tic, seara închideam ochii și mă vedeam aievea îmbrăcată în rochii albe, închipuiam salvarea mea și derulam imaginile, frame cu frame, pînă la momentul sărutului… Apoi erau poveștile, ah, poveștile. Poveștile românești dar și cele nemuritoare, pe care le răsfoiam și le sorbeam cu nesaț, mă lăsam aruncată în genunile lumilor lor fantasmagorice, poveștile de care mi-e dor și de care mi-am promis să mă reapuc curînd și pe care să le citesc cu ochiul ăsta obosit și aproape bătrîn, să văd dacă retina le va recunoaște slova iar nasul, parfumul greu, prăfuit.

Camera mea avea ușă cu geam transparent, cu flori în relief, prin care siluetele se estompau în umbre difuze, însă ai fi putut ghici ce se întîmplă înăuntru, cu efort puțintel. Se afla vizavi de bucătărie, locul unde se desfășura viața familiei și unde își petrecea timpul fumînd sau discutînd tata cel neiubitor de carte. Seara mă prindea cu cartea la jumătate și fără chef de somn, dar aș fi încurcat-o să mă prindă citind. Apoi împărțeam patul cu sor-mea, nici ea prea mare amatoare de lectură. Pe latura cu ușa aveam un scrin de lemn de vișin pe care stătea pick-upul familiei, iar în colț, între tăblia patului și corpul greu de mobilă, pe jos, mă ascundeam eu, cu o pătură în cap, cartea și singura veioză din sticlă, cu bec de 50 de wati, ca să-mi sfîrșesc lectura. Era un chin nespus, căci tata revenea la bucătărie să fumeze la ore mici din noapte, iar eu stăteam cu urechile ciulite și respirația și pulsul oprite, cu mîna pe butonul veiozei, lipită de podea, ca nu cumva să mă prindă că în loc să dorm citesc la ora aia, camuflată sub cerga grea. Reveneam din apnee abia după ce auzeam ușa dormitorului lor închizîndu-se și patul gemînd sub greutatea lui.

Într-o vacanță din generală nu am coborît din pat cîteva zile pînă nu am terminat Pe aripile vîntului. Mama își amintește și azi, cu groază amestecată cu mîndrie, cum îmi aducea la pat ceai și sandvișuri, căci refuzasem să mă mișc pînă ce nu am aveam să termin toate volumele. Pe care le-am recitit, bineînțeles, ulterior, la o vîrstă mai potrivită lecturilor de felul acela. Desigur, Scarlett a devenit eroina mea preferată, iar crinolinele de muselină îmi înfierbîntau mintea puberă, de fetiță neînmugurită încă.

Anii care au urmat mi se derulează în cap amețitor. Citeam tot, iar atunci cînd făceam pasiuni pentru cîte un autor, nu mă lăsam pînă nu lecturam tot ce scrisese. Scriitori interbelici, contemporani, clasici, moderni, postmoderni, citeam la grămadă, fără discernămînt. Mă refugiam cu cărțile mele în copacii din grădină, unde ascunsă în frunzișul des citeam pînă amorțeam pe cîte o creangă, gata-gata să mă prăvălesc peste vreun strat de ceapă sau morcovi. Îmi plăcea îngrozitor să citesc în copaci, acolo nu mă căuta și găsea nimeni, pericolele se diluau, mă simțeam apărată în coroanele lor ca într-o fortăreață, eram sus, de unde puteam urmări fără să fiu urmărită, într-un dăpost inexpugnabil și secret, liberă să plonjez în lumile tainice ale cărților mele. Și în cîte lumi nu m-au dus, de acolo de pe crengile cu coajă aspră și amăruie a prunilor, merilor și castanilor mei. Ce searbădă ar fi fost viața mea, ce fadă și tristă!

În liceu, am avut permanent lipită de genunchi cîte o carte. Proful de franceză, un moș cu creierii scuturați bine de comuniști în închisori, era exasperat că mă vedea dezinteresată de orele lui rigide și înțepătoare. Mereu cu ochii țintiți sub bancă, mă bănuia că citesc, precum toate colegele mele, Sandra Brown. Era cu neputință să îl convingi de contrariul vreunei judecăți, vorbea urît cu elevele lui, pe mine mă luase la ochi și mă persifla cu toate ocaziile și din cauza dumisale am detestat franceza, făcîndu-i o mare nedreptate pe care sper să o îndrept cîndva. Adevărul era că, pe vremea aia, sorbeam pe nerăsuflate Cioran sau Schopenhauer, ca toate adolescentele refulate, mă pregăteam pentru facultatea de filosofie și petreceam ore întregi la sala de lectură studiind, cu creionul în mînă, criticile rațiunilor lui Kant, fenomenologia lui Hegel sau Ubermenschul lui Nietzsche, sperînd că trestia gînditoare din mine va înțelege lumea superior. În fapt, nu am făcut nici măcar rahatul bici, am ratat dintr-o întîmplare complet nefericită admiterea la facultate, iar din tomurile citite atunci am rămas doar cu amintiri vagi. Cît despre înțelegerea de profundis a lumii și a sensului meu pe pămînt, nici 20 de ani mai tîrziu nu s-a produs, tot în mlaștina spiritului, în nisipurile mișcătoare ale eului confuz mă aflu prinsă. Am rămas, așadar, la literatură, să mîngîi cuvinte, din afară, ca cititor, sau dinăuntru, ca scriitor veleitar.

În urmă cu cîțiva ani, am primit un sms de la bărbatul nesăbuit care îmi spunea să îi zic repede primii mei zece autori favoriți. Și cînd i-am răspuns, a găsit nedrept răsunsul meu, căci sunt prea tînără să fi avut timp să citesc atît. Primii mei zece autori favoriți români? l-am întrebat atunci, sau primii zece englezi, sau poate primii zece francezi, sau mai bine, primii zece ruși? Sau americani? Sud-americani? Dar est-europeni? Mi-am dat seama că doar pe primul loc aș pune zece. Ba nu, mai mulți. Sunt așa de îndrăgostită de unii dintre ei și sunt atît de mulți, sunt o tîrfă intelectuală, nu mă pot opri la doar zece, nici măcar la 50, tot mi-ar părea puțini și că îi las nemeritat pe dinafară pe alții. Simpla lor înșiruire mi s-ar părea un sacrilegiu, fiindcă aș simți că le fac o nedreptate. Dacă i-aș lua după limba în care au scris… Franceza hulită, par example, fortuit. Să îl așez pe Vian lîngă Audeguy sau lîngă Houellebecq, sau poate lîngă Bruckner i-ar sta mai bine? Și Makine, lîngă frivolul, bovaricul Beigbeder? Și apoi m-aș duce la limba engleză, unde l-aș lăsa în frig pe Shakespeare, că m-a exasperat teacher în liceu, dar nu pe Oscar Wilde și i-aș băga în casă și pe americanii Nabokov și pe Miller. Și pe nefericitul cîștigător de Pullitzer post-mortem Kennedy Toole care a scris o carte ca Biblia de Neon și a murit crezînd că scrie prost. Și pe iubitul meu Salinger, și pe evreul teribilist al cărui nume îmi scapă acum, cîștigător de Pullitzer și el, Philip Roth, așa, și pe Palahniuk și doamne, cîți sunt și eu mă grăbesc către America de Sud să îi declar amor etern lui Vargas Llosa și apoi către estul Europei, lui Kundera și la naiba, deja îmi pare că epatez și mă dau deșteaptă și citită iar eu știu, cu fiecare carte pe care o termin, că sunt proastă și incultă și mă îngrozește că sunt atîția autori pe care nu i-am citit, uite, nu am citit nimic de cîștigătoarea Nobelului ultim, dar nimic, fir, și nici Amos Oz nu am citit, deși tot aud în jur, dar am o listă lungă și într-o zi o să am timpul ăla pentru scris și citit, sunt precisă ca marmota. Uite, nu departe, există locul acela, căsuța aia mică și curată și ticsită cu toate cărțile pe care nu le-am citit încă și cu cele pe care e musai să le recitesc, alea pe care le-aș relua oricînd și mi s-ar părea mai frumoase, iar cuvintele lor mai luxuriante și mai bine înșiruite. Iar eu voi locui acolo, între ele și nu voi mai face nimic altceva decît să scriu și să citesc, să citesc mult, să citesc tot, multă poezie cu care să îmi oblojesc ochii obosiți. Știu sigur că nu departe, există ziua aceea, în care astea nu vor fi doar vise ale unei femei prinse într-o existență prea alertă și agonizantă, ci o realitate tihnită și densă, pe care o voi atinge cu mîna.

Acum îmi doresc cu ardoare în bibliotecă Manualul Întîmplărilor lui Agopian, o carte ca o madlenă. Așa cum mi-am dorit Fiul Risipitor, care și el se epuizase de prin librării și a venit la mine, ca un fiu risipitor, ce altceva? Și Frate Somn, a lui Schneider, pe care am pierdut-o și despre care nu am mai auzit nimic, niciodată, o carte tulburătoare care a fost refuzată de 23 de edituri dar care a fost apoi tradusă în mai multe limbi decît atît și a devenit teatru și balet și pe care am citit-o cu răposatul, acum mai bine de 16 ani.

Sigur, îmi mai doresc și cartea mea, iar asta e deja aproape realitate, o realitate pe care încă nu o realizez și pe care încă o resimt drept o aroganță, o obrăznicie nesfîrșită. Și cum știu că nu am ce căuta pe raft cu vreun titan de mai sus, am să închipui și alcătuiesc un raft-furnică, liliputan, dedesubtul bibliotecii mele, neînsemnat și aproape invizibil, unde să mă așez pe mine cuminte și să aștept ca o fetiță mică, cu genunchii juliți în coajă de copac să mă ridice cu sfială și să mă strîngă la piept, să îmi mîngîie paginile cu duioșie. Vreodată.