rehab

Organismul meu este construit într-un fel în care nu se leagă de el nici un fel de dependență. Sistemul lui de apărare e așa de dat dracu’ și își creează niște mecanisme atît de sofisticate încît niciuna din substanțele care în mod normal te fac să devii un addict cu nicotină pe dește, mîini tremurînde și priviri sticlind dureros – la mine nu are niciun efect. Dar cum natura are nevoie de echilibru, ce nu fac substanțele, compensează din plin ființele. Am o dependență de oameni și de feelinguri. Vă rog, internați-mă.

M-am apucat de fumat la 15 ani și de băut – dacă se pune beția de la vișinele din vișinata, la 7. Fumam Dunhill-urile și Rothmans-urile cumpărate de tata din shop și ținute de mama în vitrină- țigarete prelungi, elegante, cu fir gros, auriu, invidiată de colegele mele care pufăiau Winchester. M-am apucat de fumat fiindcă toată lumea fuma și am continuat să fumez fiindcă toată lumea fuma. Arareori am simțit plăcerea dependenților și cred că aproape niciodată nu am simțit nevoia acută de a aprinde o țigară că dacă nu, mor. Asta nu m-a împiedicat însă, să ajung și la 2 pachete pe zi, în perioade de maxim stres, treabă care nu a ajutat deloc, doar m-a făcut să miros ca o scrumieră umblătoare. Într-o zi, după o internare prelungită cu fie-mea, mi-am dat seama că nu fumasem de trei săptămîni, că nu simțeam dorința și nici nevoia, drept care nu am mai fumat. M-am lăsat de fumat la fel de ușor cum ai renunța la o pereche uzată de adidași. Pentru că fumatul a fost mereu la mine ceva social, mai fumez ocazional, la o cafia, tocmai pentru că asta nu mă afectează în niciun fel și nu mă face să mă reapuc de fumat.

Prima beție adevărată- în afară de cea cu vișinele, am trăit-o tot pe la 15 ani, într-un depozit de vinuri. Am degustat vreo 5-6 feluri de vin, apoi am dat pe gît o sticlă întreagă de busuioacă. Mi-a fost atît de rău încît nu am mai pus vreme de 10 ani gura pe vin fără să am senzația că voi vomita instantaneu. După moartea lui Dragoș, turnam în mine, parte pentru a mă amorți, parte pentru a umple cu ceva hăul iscat în mine, litri de vodcă. Beam cot la cot cu cei mai mari bețivani și nu reușeam să mă îmbăt. Oricît aș fi băut. Azi mi se face pielea găină pe mine cînd mă gîndesc cît puteam bea. Tequila, vodcă, vodca martini – three olives-not two, gin, iarăși vodcă. Și nimic. În spatele minții, licărul de luciditate care îmi amintea de ce beau și de ce vreau să mă îmbăt, nu pierea niciodată. Așadar, nici tristețea. Priveam la femeile care se îmbătau cernoziom din două shoturi de tequila și dansau pe mese, se destrăbălau, se uitau pe sine, priveam acea deșănțare cu dispreț amestecat cu regret. Întotdeauna femeile bete mi s-au părut de un vulgar dezabuzat, dar atunci, atunci nu mi-ar fi păsat, numai să mă fi anesteziat. Dar nu mi se întîmpla. Apoi a venit o zi în care am renunțat și de atunci nu am mai băut niciodată serios. Clinic vorbind, la acel moment ar fi trebuit să fiu alcoolică, căci beam zilnic cantități impresionante de alcool tare. Și totuși, mecanismele întortocheate ale creierului meu au făcut ca substanța să nu aibă efecte.

Cam tot în acele vremuri am cunoscut-o pe Jane. Pe Mary-Jane. Și pe ea am abuzat-o, fără pic de rațiune. Cu ea am zburat, înainte să fi văzut Fifth element al lui Luc Besson, cu mașina pe culoarul cinci, de jos în sus, pe Calea București, ferindu-mă de taxiurile galbene care zburau pe culoarele 6 și 7, deasupra. Cu ea m-am afundat în fotolii roșii din nori de pluș, cam ca în Trainspotting, așa, cu ea am zăcut, în Vamă, la intrarea în Berlin, cîntînd cap coadă un album U2, cu the-son-of-the-preacher-man. Mi-ar fi devenit prietenă, Jane, dacă într-o zi natura mea non-addictional nu s-ar fi scuturat de ea ca de o iarbă rea. Mi-am consumat într-un singur bad-trip toate mecanismele de protecție și nu am mai simțit nevoia ei niciodată. Ani după, tentată să văd cum mai e, am chemat-o, într-o încercare puerilă să îmi păcălesc balaurul care mă păzește.

Barbiturice. Antidepresive. Benzodiazepine și anxiolitice. Toate dătătoare de dependențe, odată ce le-ai pus pe limbă. Cu rețeta în mînă, nu am trișat niciodată dozele, nu am luat niciodată mai mult cu 0.1 gram decît prescripția. Ba dimpotrivă, odată ce efectul se făcea simțit și reacțiile vegetative se ameliorau, îmi scădeam singură doza și redeveneam curată, ca o fetiță de clasa întîi. În jurul meu, femei dependente de Xanax, de Rivotril, de Valium, de Prozac sau de Diazepam. Mărindu-și continuu dozele, experimentînd senzații, beții, stări, feelinguri, cu rînjete satisfăcute și priviri halucinate.

Dar ființele. Ah, ființele. Nu orice fel de ființe, să ne înțelegem. Ci cele mai egoiste, fucked up, cu potențial maxim de a mă răni, de a se folosi de slăbiciunile mele, de a mă hăitui, folosi, din nou răni, jigni, minimiza, disprețui. Nu mă mai satur, pur și simplu. Cu asta mă ocup, practic în viață- aștept să o iau. De la viață, de la Domnul, de celălalt domn, de la tine, de la el, de la ea. Doamnelor și domnilor, doriți să i-o trageți cuiva? Poftiți în față, aici e locul! Am strîns să umplu un baraj, dar pare că nu-mi ajunge. Și cînd o să dea pe afară, ce credeți? Bineînțeles, lărgesc barajul!

Da. Nicotină, alcool, iarbă, narcotice, nimic nu îmi creează dependență. În schimb sunt dependentă de oameni. De cei mai nepotriviți oameni. Că nu dezvolt adicții de vreun domn cu intenții bune, care să mă îngroape în flori, bomboane și gesturi fine, Doamne apără și păzește! Pe ăștia îi găsesc, carevasăzică, plictisitori. Nu. Să fie cu adrenalină, noradrenalină, palpitații, tremur în voce și genunchi, spasme.

Vă implor, internați-mă. Am să mă zbat, am să urlu că nuuuuu, dar vă conjur, nu mă luați în seamă, sunt doar simptomele sevrajului iar servrații spun lucruri fără noimă. Ajutați-mă. Sunt dispusă la orice. Legați-mă, sedați-mă, lobotomizați-mă, accept orice, căci nu sunt bine. Primul pas spre vindecare e acceptarea. Uite, recunosc!