pe asta o semnăm anonimă

Încă mă minunează ce stîrnește în cititorii mei cartea mea. Ieri am primit următoarea recenzie de la un om drag, care are unde scrie, dar a preferat să nu o facă într-un spațiu personal, unde poate fi identificat. A zis să o dau anonimă, dacă mi-o plăcea. Mie mi-a plăcut, deși, repet, mă uimește ce trezesc scrierile mele în ceilalți.

„Aceasta nu este o recenzie. Aceasta este o spovedanie. Așezată pe marginea patului de moarte al iubirii mele, stând de veghe, cu lacrimile împletindu-mi-se în barbă, am deschis-o pe ea, pe prietena mea și am citit cuvinte pe care eu însămi nu am curajul să le scot din mine și să le aștern. Nu le pot așterne peste dragostea asta, la care mă uit cum moare din prea multă neputință a mea de a îi da combustibil. Am deschis știind că am să o știu de undeva și am închis-o, tremurând spasmodic. Am deschis-o în fața unei catedrale și am simțit că îmi iese sângele din inimă, prin piele. Am închis-o și am zis să mai aștept. Și apoi am deschis-o pe un scaun, într-o casă de cultură, al unui oraș pe care îl urăsc atat de mult, încât dacă ura mea ar deveni bombă, l-ar nimici într-o milisecundă. Și iar am simțit cum ies tentacule din ea și mă trag înăuntru și mă trag de păr și îmi spun «uite tâmpito, uite, ea cum poate să își lase sufletul afară? Tu de ce îl fereci cu șapte lacăte? De frica cui tremuri de câte ori ne privești? Suntem doar cuvinte, dezlipite de pe inima unui om. Ai și tu?». Și am închis-o repede la loc, de frică să nu citesc acolo niște «ce-uri» care să mă aducă mai aproape de mine însămi. Care să mă oblige să recunosc de nerecunoscutul. Vine o vreme în viața oamenilor când nu mai au unde sa fugă de ei. Oricât ar fugi, îi ia destinul de-o aripă și îi așază pe șine, ca pe tren. Numai că trenul nu e tren, e montagne-russe. Și după ce cazi în gol de câteva ori și apoi te ridici și iar cazi, ajungi să stai cu frică. Dar frica asta dispare dacă lângă tine e cineva care să te țină de mână în timp ce treci prin toate cele. Și frica devine mai mult curiozitate și emoție. Și apoi suntem noi, ăștia care, deși suntem in montagne-russe, deși a apărut cine să ne țină de mână, ținem în continuare ochii închiși și refuzăm chiar și să urlăm, să scoatem din noi ce ne arde, de frică și de încăpățânare și de dorința de a aștepta vremuri mai bune în care să deschidem ochii. Nu noi, am vrut să spun. Am vrut să spun eu. Eu care refuz să citesc altfel decât superficial ce scrie cea pe care o știu deja de undeva, de prin cotloanele sufletului meu, de unde îmi țin bine păstrată și ferecată iubirea care acum îmi e cerută, iar eu refuz să o dau. Refuz sa o citesc mai atent, pentru că Doamne ferește, îmi e că din cuvintele ei, vor răsări cuvintele mele, cu care voi unge și voi pansa iubirea asta, care uite, zace pe patul de moarte, iar eu refuz să o alin. Iubirea asta care deși e sălbatic de frumoasă e la fel de violentă. Iubirea care e ca o leoaică tânără, ceea ce e frumos, însă eu mă tem că nu-s decât un biet popândău care nu îi va satisface niciodată pofta de a mușca cu sete, dar va muri sacrificat de violența ei. Așa că stau cu cartea asta în mână, pe marginea patului de moarte al iubirii mele și mă întreb dacă să o deschid și să mă hrănesc eu cu ce am nevoie din ea, pentru a putea fabrica pomade tămăduitoare în care să îmi îmbrac iubirea și să o las apoi să zboare liberă, înveșmântată în văluri lungi de mângâieri, de atingeri și de răsuflări fierbinți în ureche, dimineața, pe când nici soarele nu răsărise încă, iar noi ne iubeam albastru. V-am spus. Aceasta nu este o recenzie. Acum știu de unde o știu. De undeva.”
semnat: anonim