sunt dimineți cînd mă trezesc înfășurată în soare. primăvara, care a așteptat pe terasă, ascunsă în ghiveciul cu lavandă uscată, îmi izbucnește brusc. mi se așază în talpă și apoi în spatele genunchiului drept, cum stau tăvălită în pat. ca sărutul tău.
și o să le calc în converșii moi.
în alte dimineți, leneșe, visavis, în pădurile care se îmbină ca un pubis de fată mare, ploaia se curge șuvoaie, umplîndu-mă de sunete. ca o caramea care se topește deodată în gură.
mira, cae la primavera en tus brazos.
ca în seara aia, în port în Barcelona, cînd eu abia puteam respira, abia puteam respira, și, la masa de lîngă, două femei catalane se despărțeau. eu mă sufocam și ele se priveau, nu își spuneau nimic. puteam ghici care din ele e cea care a decis să se oprească. cealaltă își turna vin, doar. tăcea. din cînd în cînd o strîngea spasmodic de mînă pe cea care a decis să plece. ce e mai trist decît două femei care se iubesc și se despart?
spune-mi.
abia pot să respir și acum.
*acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva.
oare toata lumea se sufoca in port la Barcelona? macar o data-n viata.
Sunt milioane de lucruri mai triste ca despartirea dintre doua femei. De exemplu orice… un catel chinuit, o nevasta maltratata, un copil abuzat, o avalansa care curma vieti, o poezie scrisa cu cerneala invizibila.
uuuuuuuuu…… uuuu.
ce e mai trist? O femeie si un barbat care se iubesc si se despart. Iar ea nu mai poate respira.
Toda una vida me estaría contigo,
no me importa en qué forma,
ni dónde, ni cómo, pero junto a ti
🙂 si lo dices asi…
o senzualitate fina pluteste printre randuri, o drama feminina si frumoasa (stiu, pleonasm)…