pororoca

pororoca

De |2018-01-22T17:39:17+00:0022 ianuarie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |5 Comentarii

 

Aseară târziu, l-am cărat iar pe bărbatu-meu la un film cu liniște, cum spune el, ironic binevoitor, filmelor românești, care, de altfel, îi plac mai mult decât ar părea din astfel de replici. Și am văzut cel mai mișto-tulburător film românesc de multă vreme încoace. Pororoca, de Constantin Popescu, un regizor din noul val. Atât de tulburător încât azi-noapte m-am trezit brusc de două sau trei ori, fără să înțeleg în primele secunde de ce stau cu ochii larg deschiși în întuneric, pentru ca apoi să-mi năvălească în minte senzațiile date de film.

Nu întâmplător este atât de lăudat de critica străină, cum că ar fi film colosal și nu întâmplător Bogdan Dumitrache, actorul principal, a trebuit să lucreze cu un psiholog pentru a face filmul.

La început, faci cunoștință cu familia Ionescu, o familie obișnuită, fericită, cu doi soți care încă știu a glumi și rîde împreună, doi copii frumoși și isteți, apartament modern și mașină peste medie, în care nimic nu pare să lipsească. E duminică și Tudor, interpretat magistral de Bogdan Dumitrache, iese cu Maria, de 5 ani, și Ilie, de 6-7, în parc, la joacă. Tudor e un tată atent, care are grijă de copii, îi iubește, stă cu ochii tot timpul pe ei, deși sunt într-un loc de joacă cunoscut, cu părinți cunoscuți în jur, chiar dacă mai vorbește și la telefon în acest timp sau merge să-și ia o cafea din apropiere, mereu are grijă să fie supravegheați și să fie în siguranță. Pînă aici, cadrele sunt largi, statice, lungi, sugerînd stabilitatea, familiaritatea, repetitivitatea. Pare să fie o scenă ca altele o mie din viața lor de familie. Îl vedem pe Tudor pe banca de unde supraveghează joaca celor mici, iar ochiul camerei începe să se apropie de el, pentru ca, imediat ce Maria dispare într-o fracțiune de secundă, aproape să nu îl mai slăbească deloc pe parcursul a două ore.

Maria dispare și dacă în primele secunde totul pare o joacă a unui copil pus pe șotii, lucrurile se agravează, iar tensiunea crește, căci copilul nu e de găsit nicăieri. O oră mai tîrziu, în biroul polițistului de la biroul dispariții, înțelegi cît de real și de dramatic este totul. Ce naiba faci cînd nu-ți mai găsești copilul, nimeni nu știe unde ar putea fi, nimeni nu a văzut nimic și vine noaptea?, este întrebarea care ți se înșurubează în minte și stomac. Din momentul ăsta, eu am simțit tot filmul direct în stomac, de parcă acolo aș fi încasat imaginile și replicile.

Ce urmează este previzibil pînă la un moment dat și extrem de bine surprins de regizorul Constantin Popescu, prin tehnicile de imagine, și extrem de bine redat de Bogdan Dumitrache. Căci filmul nu este despre dispariția copilului, ci despre ce se întîmplă cu tatăl care își pierde copilul, cu familia care este lovită brusc de o asemenea dramă. Portretul lui Tudor capătă tușe tot mai groase, pe măsură ce zilele trec și Maria nu este găsită. Vinovăția și disperarea i se accentuează, relația dintre el și Cristina se deteriorează. De altfel, aproape toate cuplurile care pierd într-un mod sau altul un copil trec prin asta și foarte puțini reușesc să reziste împreună. Iar aici vedem, la ralanti aproape, întreg procesul psihologic de autoînvinovățire, de autopedepsire al lui Tudor, dar și pe cel de învinovățire și pedepsire a lui Tudor de către Cristina. Cei doi sunt incapabili să mai comunice, să fie acolo unul pentru celălalt, scufundați în propria suferință, în propria negare. Cristina are nevoie de un țap ispășitor, așa că îl părăsește pe Tudor, îl ia pe Ilie și pleacă la Constanța, la părinți (ai plecat de acasă cu doi copii, te-ai întors cu unul!, îi urlă ea,  la telefon). De aici încolo, din momentul în care pierde totul, deși cu doar cîteva zeci de ore înainte avusese totul, Tudor pierde, foarte încet, și contactul cu realitatea. Obsesia lui pentru un om din parc, pe care îl suspectează că ar fi răpit-o pe Maria, neliniștea, paranoia, lipsa somnului și a meselor (pentru filmări, Bogdan Dumitrache a trebuit să slăbească 10 kilograme într-o lună), disperarea de a nu ști unde este Maria, îl răpun psihologic. Un rol foarte greu, un rol mare face Bogdan Dumitrache, pentru care a luat deja premiul pentru interpretare la festivalul de la San Sebastian.

Nu voi da spoilere despre finalul filmului, însă admit că nu m-am așteptat deloc la el. M-a surprins și șocat, în egală măsură. Bărbatu-meu zice că a avut un deja-vu aici, la final, căci văzuse recent un film, Aftermath parcă îi zice, făcut tot în 2017, care urmărește o poveste cumva asemănătoare, în urma unui accident aviatic un tip își pierde toată familia, iar finalurile seamănă. De altfel, din punct de vedere psihologic, acesta (finalul comun) este unul dintre răspunsurile standard (intensitatea și gravitatea lui diferă de la om la om) la o pierdere atît de îngrozitoare și la o durere atît de copleșitoare. Cu toate că știam asta, finalul m-a luat complet pe nepregătite.

De ce te-ai duce la film să te pui în situația asta, căci inevitabil te întrebi și tu ce ai simți dacă ți-ai pierde (așa sau altfel) copilul. Cu atît mai dezintegrator să îl pierzi la propriu, din vina ta, deși ești un părinte exemplar, pentru că o fracțiune infinitezimală de secundă nu ai fost cu ochii pe el, și să nu știi nimic despre ce s-a întîmplat, dacă e viu, dacă a fost violat sau ucis pentru a i se lua organele, vîndut rețelelor pedofile șamd. Am găsit într-un interviu cu Bogdan Dumitrache răspunsul care mi se potrivește mie la această întrebare: să ne amintim că sunt două tipuri de consum de film. Mulți intră în sala de cinema doar pentru că doresc să fugă, să fugă de realitate, să se închidă într-o cameră neagră în care să viseze. Alții merg să învețe lucruri, să se confrunte cu propriile realități, iar aceștia observă și trag concluzii. Pororoca tocmai asta presupune, confruntare.

Eu fac parte din ultima categorie. Și, chiar dacă nu am putut dormi azi-noapte, căci filmul m-a confruntat cu multe spaime de-ale mele, mi-a făcut bine să privesc soarele în față, să mă iau la bătaie cu ele, să le integrez. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Fiindcă eu nu cred în fuga de realitate, cei care fac asta sunt mult mai nepregătiți să facă față schimbărilor și durerii, care sunt singurele constante ale vieții noastre, de fapt. Este, în mod cert, un film dur, zguduitor, însă este absolut de văzut.

Sigur că m-a dus cu gîndul la Loveless, despre care am scris aici, chiar eram curioasă cum abordează subiectul dispariției unui copil regizorul român în comparație cu cel rus, însă situațiile și abordările sunt complet diferite. Dacă în Loveless, Alioșa pleacă de acasă pentru că nu este dorit, iar părinții își văd aproape liniștiți de viața lor după, Maria era un copil dorit, iubit, care dispare inexplicabil, iar urmările dispariției ei sunt seismice.

 

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

5 Comments

  1. laura 22 ianuarie 2018 at 19:53 - Răspunde

    am fost intr un mall intr un magazin f mare cu haine mai ieftine, lume f multa. la un moment dat vad 2 femei incercand sa linisteasca un copil de vreo 4 ani care plangea ca vrea la maica sa, se pierduse, iar tipele, la 40+, spuneau ca o vor cauta si gasi. mi am zis: unde s o gasesti in aglomeratia asta? de ce nu ia copilul sa l duca la biroul de informatii sa anunte ca s a pierdut? le spun sa ia copilul sa l duca la biroul de informatii, la care ele aproape ca nu ma baga in seama, eu insit, ele ca unde sunt informatiile, ca bla bla bla. le arat unde si le zic ca merg cu ele. n au scapat de mine si nu scapau pana nu l vedeam pe baietel cu mama sa. ne am dus la informatii, au spus ca s a pierdut, dar n au apucat sa faca anuntul c a aparut mamica.
    lumea vazand ca deja cineva se ocupa de copil, anume acele femei, nu se mai oprea sa vada care i problema… dar pe mine ma lovise paranoia si datorita filmului vizionat cu cateva zile inainte: kidnap. daca tipele voiau sa scoata copilul din magazin, sa l rapeasca? ca sincer, mi s au parut f dubioase.

  2. Cristina 22 ianuarie 2018 at 22:50 - Răspunde

    Este cumplit sentimentul…eu am trait spaima asta timp de 45 de minute dar am simtit ca a durat o vesnicie…tot intr-un parc s-a intamplat, as fi zis ca nu o sa mi se intample asa ceva niciodata, pentru ca sunt atenta si responsabila…uneori nu sti ca iti aduce urmatorul minut…Nu stiu daca as avea puterea sa vad acest film!

  3. Florentina 23 ianuarie 2018 at 10:29 - Răspunde

    Cum ai avut ocazia sa vezi filmul? Ca vad ca pe imdb zice release date: 17 mai 2018. La fel si cu loveless, nu l’am gasit pe filelist. Offf, cum ma imbii tu cu filme bune si apoi trebuie sa aatept sa le vad 🙁

  4. GMT 23 ianuarie 2018 at 14:08 - Răspunde

    Am trait experienta asta profund traumatizanta. A durat cateva ore pana sa-mi gasesc copilul. Doar cateva secunde de neatentie si a urcat intr-un tramvai care era in statie. In Iasi s-a intamplat iar tramvaiul urca in Copou. Copilul a coborat acolo si l-a observat un domn ca plangea dezorientat. Eu am anuntat politia ca l-am pierdut si el a anuntat politia ca l-a gasit dar pentru ca-l purtam imbracat colorat omul a zis ca-i fetita. A durat ore, cam 5-6-7 , infernul meu dar acum dupa 27 de ani ma strange inima la intrebarea dar daca nu l-as fi gasit niciodata? Cum as fi trait, cum as trai? Si totusi exista parinti care traiesc o asa tragedie, sa nu-si gaseasca niciodata copilul. Cand moare, e dramatic dar macar stii ca a murit. Cand il pierzi si nu-l gasesti poti innebuni caci traiesti in incertitudine si sens de vinovatie. Treci de la gandul cumplit ca a fost gasit de un pedofil sau omorat pentru organe, la speranta luminoasa ca l-a gasit un om cu suflet, eventual o mama si ca l-a crescut cu iubire si ca e fericit undeva in lumea asta. Filmul il voi astepta pe net. Am citit , totusi, destule pareri negative. Cum ca ar fi prea lung, plictisitor si cu multe goluri psihologice…Ramane sa-l vad!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: