poem cu pisică

În zile ca asta,

mi-e limpede că nu voi mai putea scrie nimic bun, niciodată

Spune-mi minte netedă, spune-mi proastă.

În zile ca asta, rămîne doar frica

umorală, stătută, pestilentă, ca niște mațe de mîță zdrobită de-un zid.

Mi-e atît de frică tot timpul încît mi se topește carnea pe oase

Iar oasele devin moi, gelatinoase.

Spune-mi păpușă de cîrpă.

Mi-e atît de frică tot timpul încît devin ghemul de blană pe care o pisică uriașă îl vomită convulsiv (așa cum vomita mîța profesoarei mele de dicție gogoloaie chiar acolo în sala cu pian în care, cu o agrafă între dinți, învățam să-l rostesc bine pe s)

Frica mea e o pisică uriașă, înspăimântătoare

în burta ei scurm cu gheare boante, tocite

în burta ei mă ghemuiesc și tremur

din burta ei mă scuipă afară cînd nici măcar ea nu mă mai poate îngădui.

Spune-mi nimeni, spune-mi nimic.

Frica mea e mîța moartă chiar de la popa la poartă, de pe zidul popii, acolo unde a aruncat-o tata în ziua aia cînd încă putea fi luată în căușul palmelor și încălzită.

Nu trebuia să omori pisica, tata.

Acum mi-e tot timpul frică.

Pisica aia moartă nu s-a mai dezlipit de sub tălpile mele de atunci.

Spune-mi papă-lapte.

Frica asta îmi lichefiază oasele. Îmi topește carnea. Îmi evaporă părțile moi.

Am obosit să-mi fie tot timpul frică, tata.

În zile ca asta, eu și frica ne vomităm una pe cealaltă, ghemuri de blană.

Spune-mi lașă. Spune-mi femeie puternică.

(acest text face parte din volumul Privind înăuntru, care se găsește aici.)