poem cu pisică

poem cu pisică

De |2018-07-20T11:29:31+00:003 iunie, 2018|Categorii: fără categorie|Etichete: , |3 Comentarii

În zile ca asta,

mi-e limpede că nu voi mai putea scrie nimic bun, niciodată

 

Spune-mi minte netedă, spune-mi proastă.

În zile ca asta, rămîne doar frica

umorală, stătută, pestilentă, ca niște mațe de mîță zdrobită de-un zid.

 

Mi-e atît de frică tot timpul încît mi se topește carnea pe oase

Iar oasele devin moi, gelatinoase.

Spune-mi păpușă de cîrpă.

Mi-e atît de frică tot timpul încît devin ghemul de blană pe care o pisică uriașă îl vomită convulsiv (așa cum vomita mîța profesoarei mele de dicție gogoloaie chiar acolo în sala cu pian în care, cu o agrafă între dinți, învățam să-l rostesc bine pe s)

Frica mea e o pisică uriașă, înspăimântătoare

în burta ei scurm cu gheare boante, tocite

în burta ei mă ghemuiesc și tremur

din burta ei mă scuipă afară cînd nici măcar ea nu mă mai poate îngădui.

Spune-mi nimeni, spune-mi nimic.

Frica mea e mîța moartă chiar de la popa la poartă, de pe zidul popii, acolo unde a aruncat-o tata în ziua aia cînd încă putea fi luată în căușul palmelor și încălzită.

Nu trebuia să omori pisica, tata.

Acum mi-e tot timpul frică.

Pisica aia moartă nu s-a mai dezlipit de sub tălpile mele de atunci.

Spune-mi papă-lapte.

Frica asta îmi lichefiază oasele. Îmi topește carnea. Îmi evaporă părțile moi.

Am obosit să-mi fie tot timpul frică, tata.

În zile ca asta, eu și frica ne vomităm una pe cealaltă, ghemuri de blană.

Spune-mi lașă. Spune-mi femeie puternică.

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

3 Comments

  1. miha 3 iunie 2018 at 21:16 - Răspunde

    ioi…”mbrațe!” cum zice – adică sună – fiu-mio. hai că încapi şi tu, rockie! nu ştiu dacă să mă bucur că mai versuieşti sau să mă necăjesc că… tofelu’ de tristețuri! acum vreo două zile concluzionam cu o prietenă că parcă numai din suferință şi tristețe se nasc chestii faine şi profunde. pe când din alea vesele…floricele, lilulilu şi apoi uitare… ea se întreba dacă merită totuşi atâta suferință pt a crea chestiile „adevărate”. acum hop tu cu pisica. răspunsul n-are sens să ți-l dau, îl ai deja. dar dragă-dragă şi-un pupic pe frunte bagsamă nu te-ncurcă!

  2. Aurelia 3 iunie 2018 at 22:15 - Răspunde

    Cunosc frica asta…
    Ea doare, organic și te întrebi în ce fel vei putea trăi fără să externalizezi tot ce se îmbibă în tine, cum o să poți trăi fără expirații.
    Și uite că, din neputința de a scrie, ai reușit să ,,vorbești” frumos, pe expirație…
    Respiră.

  3. O admiratoare. 5 iunie 2018 at 01:08 - Răspunde

    la fel de lirica ai ramas. ma bucur. 😀

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: