pînă cînd moartea ne va despărți. (povestea tatuajului de pe omoplatul drept)

Aveam 16 ani cînd l-am cunoscut. Era cel mai mișto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deștepte și îi bubuia capul de inteligent și cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gașca, despre Tarantino, și Jarmusch, și Von Trier, și Wenders, și Kusturica, și Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învățaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în capitală, era mai cu moț decît noi toți. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin, și printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică și iritantă a centralistei, alooo, aloo, Satu-noul, vorbiți? Bine!

17 iulie ’98. Mai puțin de o lună pînă la data la care stabiliserăm să ne cununăm, împotriva voinței părinților lui, care mă urau de cînd mă adusese prima dată acasă și de care mă ascunsese ani în șir. Locuiam la ai mei, căci bunicul lui care ne iubea ne dăduse nouă casa lui să ne mutăm și ne mutaserăm mai aproape cît dura renovarea.

Azi îmi spun că așa trebuia să fie.

Așadar, urma să ne căsătorim peste 3 săptămâni. Peste 10 zile fiica noastră împlinea un an. Se împlineau 7 de când îl iubeam și el ar fi împlinit 24. Au trecut 15 ani de atunci. Viața mea în cifre goale și „împliniri”.

A doua zi trebuia să plecăm la mare. Mi-a trimis vorbă că ajunge tîrziu acasă, să nu îl aștept. M-am culcat. Mi-am luat romerganul – aveam o alergie de două zile, pe tot corpul. Am adormit instantaneu, efectul siropului. La miezul nopții, tata m-a întrebat dacă nu vreau să mergem după el. Am zis că nu, că va veni când va termina ce avea de făcut. Nu am avut nicio premoniție. Nici măcar un gînd, așa cum ești sigur că ai avea înainte.

La 6 dimineața a sunat ceasul, să îl trezească. L-am oprit. Locul de lîngă mine era gol. Cred că m-am înfuriat puțin: nenorocitul, bețivul, nu a venit acasă! Am adormit la loc. Trebuie că se făcuse 8 cînd am auzit tînguiala. Am ieșit, buimacă. Nici atunci nu am bănuit nimic. În holul de la intrarea în casă, o babă, mama, bunica. Mi-au zis că a avut accident. Mi l-am imaginat înjurînd gros, lîngă mașina stricată care trebuia să ne ducă la mare a doua zi. I-am zis mamei că mă duc acolo. A încercat să mă oprească. N-a reușit.

Ne-am urcat în mașina lui tata. Știau cu toții, nimeni nu a zis nimic. M-au lăsat să ajung acolo, să văd cu ochii mei. Pe drum, mama a încercat să mă „pregătească”: trebuie să te aștepți la orice, poate fi și mort. Îmi amintesc. Eram pe locul din dreapta spate, mă uitam pe geam la plopii care se succedau, tîc, tîc, tîc. Am încercat să fac un efort, să îmi imaginez viața fără el, cu el mort. Nu am putut. M-am scuturat de imaginea rea.

Apoi am văzut mașina, proptită în copacul ăla. Tata a oprit, am alergat către mașină.

El era la volan, cu capul căzut, ca într-un gest de neputință. Ta-su, lîngă. M-am apropiat încet. Omul îmbătrînise brusc, iar chipul lui era stană de piatră, privirea golită de orice scînteie de viață. Atunci am știut. Am bîiguit: nu a murit, nu? Nu, a răspuns. Am fugit către mașină. Din partea asta, cum alergam, părea că acum își lăsase capul pe volan.

Wait… Cut, cut, cut, cut!!! This is a fucking joke, right?!

Seara, pe ușă a intrat prietena mea de atunci, moartă și ea pentru mine astăzi. Mi-a zis că ceva se schimbase iremediabil în privirea mea și că niciodată, nici în anii din urmă, acel ceva nu a mai dispărut.

A stat cu mine zi și noapte pînă totul s-a terminat. Circul de înmormîntare pus în scenă de ai lui. Am cules împreună mentă proaspătă din grădină și i-am pus-o în sicriu, să nu mai miroasă atît de tare. M-a ținut cînd am leșinat, prima dată cînd l-am văzut întins în coșciug. A suportat încleștările mele în brațele ei de cîte ori cîte o babă intra în camera mortului și începea să bocească în gura mare. M-a mîngîiat și m-a ținut în brațe, a plîns cu mine.

Înmormîntarea mi-o amintesc vag. Era mijloc de iulie, soare arzător. Îl scoseseră în curte, sub nucul unde băuse cu prietenii toată primăvara și începutul de vară. Curtea era plină, peste 500 de oameni. Mă uitam năucită la ei, la popii de la capul lui. Mă gîndeam doar că toți au venit, îl plîng puțin, apoi se întorc acasă, la viețile lor care se vor relua fiecare de unde le lăsaseră. Numai eu nu. Cîțiva viermi îi ieșeau din orbită, coborau spre nas. Viermi pe fața lui. Viermi. Mort, nu semăna cu el. Se zdrobise într-un asemenea hal încît întreagă osatura îi era deformată și era foarte greu de recunoscut. Numai mîinile, mîinile erau ale lui. Îi priveam mâinile, apoi din nou fața înverzită de căldură, iar mîinile. Slujba nu se mai termina, un popă bolborosea ceva că ar fi murit fiindcă nu mergea la biserică, lumînările se înmuiaseră în soare, mă țineam de prietena mea, aproape de leșin.

Apoi au închis sicriul, au bătut cuiele, poc, poc, poc. Nu aveam să îl mai văd niciodată. Tot drumul, lung, preț de trei străzi, pînă la groapă, m-am ținut de lemnul rece al coșciugului lui, să nu mă prăbușesc. Apoi am auzit bulgării de pămînt cum cădeau cu un zgomot sec peste el.
Dragoș ar fi trebuit înmormîntat cu Tom Waits și The Doors.

În loc de asta, pe mormînt i-au pus o cruce kitschoasă de marmură neagră și l-au pecetluit cu lespezi grele, de beton. După înmormîntare ai lui m-au chemat și mi-au zis că vor trece să ia toate lucrurile lui de la mine. Și să îmi văd de viață, cu copilul, să nu aștept nimic de la ei. Nici nu așteptam. De altfel, nu ne-au ajutat cu nimic, niciodată. Pe fiica noastră au cerut să o vadă abia după ce a împlinit cinci ani. Deși mă împotriveam în mine organic, am dus-o, cu dinții strepeziți de silă și oroare. La început s-a dus pe la ei, de două ori pe an. Deja se născuse soră-sa și îi plăcea să meargă în vila luxoasă și să fie răsfățată cu lucruri și atenție. Imediat ce a crescut, nu a mai vrut să meargă acolo. Nici măcar ca să primească lucruri pe care eu nu aveam bani să i le iau. Mama, ăștia nici nu știu cînd e ziua mea, nu vezi ce prefăcuți sunt? Nu mă mai duce acolo. Nu am mai dus-o.

Pe umăr, Dragoș avea un tribal, tatuat în anii de București. Mă îmboldise și pe mine să-mi fac unul. Mersi, dar nu, mersi, îi zisesem, de ce mi-aș face rău singură? Printre pozele în care căutam febril după înmormîntare am găsit-o pe una în care se vedea binișor tatuajul. O să mă tatuez cu spinul lui Dragoș, i-am spus mamei. A zis că o să mă renege, că numai pușcăriașii au tatuaje. Că ce o să zică lumea, satul. Să nu cumva să faci una ca asta. M-am dus cu poza la tizul și prietenul lui, artist tatuator. Fă-mi spinul ăsta pe omoplat. De 3 ori mi l-a bătut, dar nu am simțit, anesteziată de durere cum eram. Mamei nu i-am spus, l-am ascuns ani în șir.

Ce nu știi nu îți face rău. Am purtat haine care să-l ascundă iar, în cele din urmă, cînd l-a văzut, s-a prefăcut că nu e acolo. Nu am vorbit niciodată în toți anii ăia despre el.

După moarte, l-am sanctificat. Mi-am umplut camera cu mii de poze cu el, i-am ascultat muzica, purtat hainele, crescut copilul, respectat prietenii, cinstit memoria. Cîteva săptămâni după ce a murit nu am putut dormi singură. Camera, patul pe care le împărțisem ultimele luni mă înspăimîntau. Îi simțeam prezența, dar nu era protectoare. Simțeam că s-a transformat în ceva care îmi scapă, ceva despre care nu știam nimic.

Prietenii lui au dispărut. Și ai mei. Am rămas singură cu copilul meu, cufundată în gînduri despre moarte și într-o dorință atroce de a mă vindeca de durerea care mă paraliza. Doi ani nu mi-i amintesc decît în imagini blurate. Gheruța care mă sufoca nu pleca din coșul pieptului, realitatea nu se modifica. Iar peste toate, imaginea lui se mărea, se lăbărța, prindea dimensiuni apocalipitice. Și era Iisus, și Jim Morrison, și Elvis Presley, și Che Guevara, și Edgar Allan Poe. Visam că o să mor văduva lui, că nu o să mai fiu a nimănui, niciodată. M-am înfierat cu tatuajul lui ca să fie clar că aparțin cuiva, în felul în care sunt înfierate vitele de către proprietar. Umbra lui s-a întins peste tot, ca o aripă neagră. Ani în șir nu am fost eu, am fost femeia lui, văduva lui, fantoma lui. A lui, nu a mea.

Femeia de azi cu spate înflorit s-ar duce la femeiușca aia înspăimîntător de slabă, cheală, cu arsură proaspătă pe omoplatul drept și de lacrimi pe obraji, chircită în pat și i-ar spune că o să treacă durerea aia năprasnică. Că nu o să o omoare, ci o s-o facă mai puternică. Că va uita, deși va mai ustura, la răstimpuri. Că din spinul ei uscat va înflori un copac multicolor, ale cărui rădăcini vor fi adînc de tot înfipte. Că într-o zi, coșmarul pe care îl trăiește acum se va simți ca o altă existență, foarte îndepărtată. Că chipul lui Dragoș se va estompa, odată cu dorul și doar cu efort își va mai putea aminti cum arată iar când se va întîmpla asta va fi citit suficient despre mecanismele creierului ca să nu se mai simtă vinovată. Că va mai iubi și va mai sîngera, dar uite, 15 ani mai tîrziu, va fi femeia asta, încă tînără și extraordinar de vie. Că va mai zace încovrigată plîngînd deznădăjduit și în alte dăți, din cauza altor bărbați, vii dar într-un fel mai morți decît el, dar se va ridica de fiecare dată pentru a se prăbuși din nou. Că va plînge și de fericire, infinit mai puțin, dar va plînge. Cu lacrimi mari și sărate, de rotundul bucuriei și preaplinul de a se ști iubită. Că va dormi mai mult singură, dar atunci cînd nu, vor fi nopți intense, fără gustul sălciu al obișnuinței și indiferenței. Că va greși față de copiii ei, căci puiului de la capătul patului unde zace ca un sac de oase obosite, i se va mai alătura încă unul, dar pînă la urmă va face o treabă bună. Că va fi foarte mult mamă, dar nu mai puțin femeie. Că va fi uneori cumplit de greu, dar în niciun caz imposibil. Că va citi de o mie de ori mai multe cărți decît pînă acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme și va asculta infinit mai multă muzică, dar asta nu o va face să se simtă mai deșteaptă, cum crede acum. Că va stîrni pasiuni uriașe, ură și invidie, că va fi desființată uneori, călcată în picioare alteori, vînată, urmărită, rănită, uitată, mințită, înșelată, hăituită, lăsată pe-afară, dar și mîngîiată, iubită neverosimil, ajutată, consolată. Că peste ani va învăța să se cunoască și să se iubească, imperfectă cum se va găsi. Că va înțelege și se va înțelege. Va accepta și se va accepta. Va ierta și se va ierta. Că va mai dansa, uneori la volan, alteori pe stradă sau în magazine, că va cînta în gura mare, fără opreliști și teama de ridicol. Că va rîde în hohote, iar. Că va lua hotărîri de neacceptat acum, cum ar fi aceea să nu plece niciodată la București să se căpătuiască, ca toți ceilalți, sau să nu mai mănînce carne ani în șir. Că spinul care-i împunge omoplatul va deveni, ușor, un copac minunat colorat ce va înflori odată cu femeia din ea, iar culorile vor îmbrățișa cicatricile, înauntru și-afară, iar suprapunerea nu le va șterge, dar le va înfrumuseța nespus, căci ea, femeia de atunci, va fi suma lor, a cicatricilor, dar și a culorilor. I-ar spune că nici peste cinșpe ani nu va fi vreo mare scriitoare, ci doar o amărîtă de jurnalistă lipsită de orgolii care mîzgălește într-un spațiu pe care ea nici nu și-l poate imagina acum, cînd oamenii scriu doar pe hîrtie. Că se va băga în pat tot singură, dar foarte împăcată și senină, căci își va fi ucis toți demonii, rînd pe rînd. Că va avea puterea să rînjească în fața fiecărui dezastru, drept în față, cu toți dinții, cu inima la vedere, cu nebunia pe care ți-o dau încercările neomenești de a rămîne în viață și dreaptă. Și dreaptă.

Și că tatuajul ăla nu a fost niciodată despre el, ci despre ea.

Despre mine.

(acest text face parte din volumul )