performer vs public

Mi s-a întîmplat de multe ori, aflată în sală la vreun concert, lectură publică, piesă de teatru, stand-up comedy sau alt fel de performance care avea loc în spații neconvenționale, crîșme cu precădere, (unde omul se adună în jurul unei farfurii, unui pahar sau mai multe și a unei scrumiere) să văd cum artistul se întrerupe din ce făcea el pe scenă și se zborșește la public că nu stă smirnă să-l asculte pre dînsul performînd. Tot așa cum am văzut, tot în spații neconvenționale, oameni ascultînd cu respirația tăiată, uitîndu-și țigara aprinsă în scrumieră și mîncarea neconsumată în farfurie. În ambele cazuri, „vina” aparține artistului, în niciun caz publicului.

Aseară am asistat la o manifestare din prima categorie și m-am enervat foarte. Mă aflam la un concert al unui cîntăreț, într-un pub plin ochi cu public care, atenție!, plătise bilet gras să se afle acolo. Gras pentru prețurile de „provincie”, cum le place să ne numească pe noi, ratații, care nu am fost în stare să ne găsim un job și să plătim chirie în București, în vreo mahala, am rămas în orașele astea nașpa de provincie, vai steaua noastră. Concertul fusese cadeau de la fie-me a mare, de ziua mamei din mine, așa că ne aflam la masă, foarte aproape de scenă, noi două și gagică-su. Oamenii beau, mîncau, se simțeau bine. Apoi a început concertul. S-a făcut liniște. Deși ar fi putut să nu se facă liniște: cineva care cîntă într-un bar poate cînta liniștit, în timp ce omul se simte bine la masă, iar muzica devine fundalul plăcut (sau nu, după caz), ambianța. Bistroul unde îmi place mie să merg are pianist într-una din serile săptămînii și seară de chansonete într-alta, însă artiștii ăia, care nu sunt unii de pe jos, nici vorbă, nu altoiesc consumatorii cu arcușul dacă au sorbit din pahar sau au schimbat o vorbă cu omul de la masă. Ei bine, aseară, omul care cînta, deși era liniște deplină, a întrerupt cîntecul ca să verse o jerbă de venin peste public, cîțiva stropi m-au atins și pe mine, cum stăteam în față, că cineva ar fi avut tupeul să vorbească în timp ce cînta, undeva în spate. Și să se care dacă nu îi place. Că doar banii pe bilet îi încasase. Aoleo, ce m-am enervat!

Mie respectul față de publicul plătitor de bilet mi se pare esențial. Pentru public în genere, dar mai ales pentru cel plătitor. Dacă publicul ăla, care a scos banii din buzunar să te vadă pe tine, se plictisește, nu e vina lui. Degeaba te stropșești, respectul și atenția nu sunt by default, ele se cîștigă. Dacă oamenii încep să vorbească între ei sau să-și butoneze telefoanele, deși au plătit să te vadă, e posibil să îi fi dezamăgit și poate nu e rău să schimbi registrul. Să faci ceva să îi captivezi. Nu să îi cerți și dai afară, pe banii lor. Dragă performerule, publicul se cîștigă, nu se pălmuiește pentru atenție. Dacă nu ți-o acordă, înseamnă că tu faci ceva prost și e cazul să îți pui niște întrebări. Pentru că mă insulți de două ori: o dată prin performance-ul plictisitor, a doua oară prin reacția veninoasă, necontrolată, complet nepotrivită. Și o să te taxez. A doua oară nu mai vin să te ascult sau văd cîntînd, recitînd, dansînd, debitînd, jucînd. Și o să povestesc și altora să nu facă aceeași greșeală.

Că performezi într-o crîșmă, nu într-o biserică. Iar dacă tot vrei să te arăți deranjat, fă-o cu umor, glumește cu omul care și-a plătit intrarea să fie acolo și care consumă pentru ca proprietarul stabilimentului să aibă cu ce te chema și a doua oară.

Numa’ zic.