Perfect sănătos în Țara moartă

Perfect sănătos în Țara moartă

De |2018-10-13T17:54:16+00:0017 septembrie, 2017|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , , |4 Comentarii

Am fost la cinematecă să văd Țara moartă a lui Radu Jude, despre care tot auzisem lucruri foarte bune. (Și ale cărui filme Aferim și Inimi cicatrizate le văzusem la aceeași cinematecă și-mi plăcuseră foarte.) Iar a doua zi la ultimul film al Ancăi Damian, Perfect sănătos, care rulează de vineri în cinematografe cu sala goală, căci așa suntem noi, românii, nu ne ducem să dăm bani pe bilete să vedem filme românești, doar facem mișto de ele sau, după caz, ne mîndrim cu vreun premiu important de parcă l-am fi luat noi.

Trec peste faptul că cei de la cinematecă ne-au trimis în primă instanță acasă (eu aveam invitație la Perfect sănătos și luasem decizia să merg a doua zi, cu bilet plătit, ca să nu pierd documentarul care rula o singură dată, așa că am murit de nervi), pentru că nu verificaseră dacă le merge filmul și nu le mergea. Apoi au găsit o rezolvare, să-l primească pe transfer, treabă care a durat vreo oră jumate, timp în care s-a pierdut jumătate bună din spectatorii și așa puțini.

 

A meritat, însă, cu vîrf și îndesat așteptarea. Am ieșit, vorba lui bărbatu-meu, sfîșiată din sala de proiecție. (Tu te duci la cîte un film din ăsta și suferi două săptămîni după!) Eseul cinematografic al lui Jude nu e cine știe ce atractiv cînd citești despre el: o juxtapunere a 500 de fotografii de viață privată în Slobozia interbelică, materiale sonore de propagandă carlistă, legionară, antonesciană și comunistă și vocea destul de neatrenată a regizorului citind din jurnalul unui medic evreu. În sală, însă, această juxtapunere este fărîmițătoare. Fiindcă filmul lui Jude este mai ales unul de atmosferă. O atmosferă lugubră, apăsătoare, revoltătoare, pe alocuri, dată de montajul lent al celor aproximativ 500 de fotografii ale fotografului Costică Acsinte, care deținea studioul Foto Splendid, combinat cu vocea lui Jude recitînd plat rîndurile transcrise de cetățeanul de mîna a doua, medicul evreu Emil Dorian, în perioada 1937-1944. În vreme ce pe ecran se derulează scene de viață obișnuită din acea perioadă, nunți, înmormîntări, momente festive, iar protagoniștii lor te țintuiesc cu privirile lor fixe de care nu poți scăpa (aici sunt cîteva suprapuneri geniale tocmai prin senzația de opoziție, de grotesc, de ironie sinistră – soldați zîmbind, aceiași poate care și-au aruncat camarazii evrei din tren sau au îngropat de vii copii, pentru a le mitralia apoi mai ușor doar capetele), vocea egală vorbește despre întîmplări cumplite cu evrei mutilați și uciși în timpul pogromului, despre lagăre, despre oameni închiși în vagoane sigilate, obligați să-și bea urina și sudoarea, despre bombardamente, umilință, durere și o spaimă care crește monstruos și ți se cuibărește în vintre. Totul spart de înregistrările radio de propagandă, patriotarde, fornăitoare, care dau un aer și mai sinistru, de poantă extremă, unei realități delabrate, neverosimile. Mi-a rămas în minte o bucată de text (jurnalul este, de altfel, foarte bine scris, cu o mînă de scriitor, și, deși recitisem de curînd Jurnalul lui Mihail Sebastian și aveam proaspete în minte astfel de imagini, tot m-au cutremurat), în care un ofițer, aflat la frizerie să se tundă, îi spune frizerului său: Mă, Costică, am omorît la jidani de mi-am săturat ficații!

Nu poți să nu îți pui întrebări, vizionînd filmul ăsta, despre mecanismele ascunse și perverse ale cruzimii, urii și violenței în numele creștinismului, naționalismului, superiorității rasiale, majorității etc., orice e bun să le justifice, mecanisme de care nu suntem străini nici azi și pe care le vedem manifestîndu-se în toată oroarea lor. Fiindcă, la aproape un secol depărtare, nu am învățat nimic din propria istorie, nu-i așa, suntem gata să ne săturăm ficații crucificînd homosexuali (homofobia pare să fie noul antisemitism), imigranți, țigani, tot ce nu înțelegem și putem cuprinde cu mințile înguste, înfricoșate. Și iarăși, nu poți să nu observi că în spatele tuturor acestor manifestări ale urii se lăbărțează frica, o frică uriașă, aproape fără obiect.

 

Și nu am putut să nu mă uit la filmul ăsta ca la o incursiune terapeutică și absolut necesară într-un trecut rușinos, mînjit, mistificat, care nu, nu trebuie ascuns și uitat, ci privit cu curaj și asumare drept în față, pentru a ne vindeca rănile și prezentul acesta deloc fericit pe care îl trăim.

***

Nici nu știu cum să fac trecerea către Perfect sănătos, cu care filmul de mai sus nu are în comun decît, tangențial, moartea. Voi începe cu șocul pe care l-am trăit cînd ne-am dat seama că vom fi doar noi doi singuri în sală. Asta deși filmul era nou și era sîmbătă seara. Ne-am făcut și un selfie, într-un gest pe jumătate descumpănit, pe jumătate amuzat, pe care l-am postat pe Facebook, cu speranța că vom trimite niște oameni să îl vadă. E drept, a fost o experiență unică să avem întreagă sala la dispoziția noastră, ne-am simțit ca niște boși, vorba fie-mii, nu voi nega că ne-a plăcut.

 

Despre film citisem o singură cronică (mai mult spoiler, dar pe mine nu mă deranjează, eu nu mă duc la filme doar pentru acțiune), care spunea că e un fals thriller și că devine neconvingător de la un moment încolo.

Eu am văzut ultimul film al Ancăi Damian (scenariul e scris împreună cu Lia Bugnar) ca pe un film despre doliu. Un film convingător despre doliu. Pe scurt, un tînăr avocat (jucat de Anghel Damian) se întoarce la Cluj pentru înmormîntarea tatălui lui, fost judecător, care moare subit în urma unui accident ce ar putea fi mai mult decît atît (în aceeași dimineață, judecătorul, interpretat de Vlad Ivanov, fusese la medic și fusese declarat perfect sănătos) și începe o anchetă incoerentă aparent pentru a afla ce s-a întîmplat cu el. Stările prin care trece, alegerile pe care le face în primele zile după șocul morții subite a unui tată pe care descoperă că nu-l prea cunoștea, confuzia, neacceptarea, nevoia de a găsi un vinovat sunt urmărite de o cameră curioasă, focusată mereu pe chipul lui, și dovedesc o cunoaștere fină a psihologiei umane în astfel de situații. (Citisem undeva că regizoarea a trăit ea însăși o astfel de situație, iar asta poate fi o explicație pertinentă.)
Tot ceea ce i se întîmplă tînărului erou sunt stări absolut firești care urmează unei pierderi fulgurante: confuzia, negarea, furia, tristețea, incoerența. Eu însămi sunt cineva care trăit (și apoi studiat) doliul în urma unui astfel de eveniment, care a făcut terapie multă, iar mie parcursul psihologic al eroului interpretat de Anghel Damian mi s-a părut natural, deloc necredibil sau neconvingător. O prezență puternică în film (s-a spus despre ea că ar fi o revelație) este actrița Cristina Florea, în rolul soției mai tinere a tatălui, crupier într-un cazino, de o senzualitate care creează multă tensiune sexuală în atmosfera filmului. Pentru că nu vreau să dau spoilere, nu voi povesti mai mult despre film. Mergeți și vedeți-l, rulează în cinematografele din toată țara.

Aștept să văd și alte două filme românești ce vor apărea curînd, Un pas în urma serafimilor și Breaking News. Și chiar dacă nu-mi vor plăcea, țin neapărat să plătesc bilet înainte de a-mi da cu părerea, fiindcă dacă nu fac asta, nu cumpăr cărți și bilete la spectacole și filme ale unor contemporani de-ai mei, nu sunt un consumator de cultură, ci doar un troll.

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

4 Comentarii

  1. Andreea 17 septembrie 2017 at 16:28 - Răspunde

    Nu mă satur să te citesc!!! Așa cum scrii, descrii, povestești și zici lucrurilor pe nume, nimeni alta!!! Un exemplu de femeie pe toate fronturile!

  2. Bookish 18 septembrie 2017 at 11:37 - Răspunde

    Chiar am văzut la Muzeul Țăranului Român afișul pentru filmul ăsta și eram curioasă cum e. Eu am fost săptămâna trecută la 3 proiecții în cadrul festivalului de film latino-american. Am văzut 2 filme, Rara (Argentina) și Los Modernos (Uruguay), foarte bune amândouă + niște scurtmetraje mexicane. Din păcate, nu știu dacă rulează și în cinematografe, dar cred că se găsesc pe net cu subtitrări în engleză. Foarte mult mi-a plăcut și Truman, tot un film argentinian pe care l-am văzut la ediția de anul trecut.
    Din categoria filmelor comerciale, abia aștept să văd Tulip Fever cu Alicia Vikander și Castelul de sticlă (ecranizarea romanului lui Jeannette Walls care mi-a plăcut mult de tot, deși povestea e tristă).

    • Petronela Rotar 19 septembrie 2017 at 12:36

      E fain, merită văzut.

  3. Petronela Rotar 19 septembrie 2017 at 12:38 - Răspunde

    mă umflă râsul, noi încă suntem discriminate că suntem femei, darămite homosexualii. am prieteni care au fost dați afară imediat după ce s-a aflat că sunt homosexuali, nu unul. știu, dacă nu ți s-a întâmplat ție nu există. să nu scoți capul din cur mi se pare lipsă de cel mai elementar bun-simț. tot ce încearcă să facă CPF este, la nivel ideologic, asemănător cu ce făceau legionarii cu evreii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: