pe apă

pe apă

De | 2017-12-04T21:20:30+00:00 4 decembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |3 Comentarii

M-am întors de trei zile, dar încă visez că sunt pe vas. Plus legănatul pe care încă-l simt, dar nu e barca, sunt eu care mă opun unui tangaj imaginar de-acum, e corpul meu care încă nu s-a obișnuit cu uscatul și staticul. Visez mai ales zona centrală a vasului, cu lifturile de sticlă și interiorul albastru de sticlă, scările de sticlă, balustrada de sticlă. De sticlă m-am simțit și eu, zile de-a rîndul.

În fiecare seară, cînd vasul pleca din port, mă așezam cu pescărușii pe punte și așteptam să se desprindă și să alunece în marea cînd albastru-smarald, cînd albastru-cerneală, cînd albastru-negru, dacă era deja tîrziu. Din Barcelona am plecat după șapte, portul și orașul sclipeau în mii de luminițe, pe punte se auzea iar vocea lui Bocelli, ca de fiecare dată, și, deși nu îmi place deloc Bocelli, tot mi-a dat o lacrimă în colțul ochiului privind înapoi, spre uscat, iar apoi în jos, spre apa adîncă, luminată.

Noaptea, vasul aluneca peste marea cînd netedă, cînd înfuriată, nepăsător, uriaș, iar eu mă holbam în întuneric, încercînd să ghicesc unde-s marginile apei ce părea nemărginită. Unii nu se puteau apropia de balustradă, mă sperie marea noaptea, ziceau, eu aș fi stat numai acolo, lipită, privind în întunecimea densă, pierdută, mică, neînsemnată. Așa măreț cum pare vasul ăsta, îmi spuneam, e doar o coajă de nucă, așa de nemărginită cum pare marea asta e doar un lighean de apă, așa de mare cum pare pămîntul ăsta e doar o minge mai mare printre miliarde de alte mingi, suntem atît de mici și de neînsemnați, niște furnici-soldat aliniate, care poate nu se vor îneca nici de data asta.

Tot noaptea, vasul se anima ca un viespar, cinci mii de oameni ieșeau să mănînce, să petreacă, să joace bingo sau black-jack, să danseze tango sau latino, să fumeze și să discute, să asculte pianul sau să agațe în discotecă, lifturile circulau fără oprire, sorry, it’s full, ponte dieci, deck ten, pardonez-moi, je veux descendre ici, porca miseria!, escucha, que gente mas desconsiderada… Și muzica, toată muzica din lume se aduna pe etajele vasului, de la 3 la 11, de la prora la prova și invers, ruliul și tangajul cu toată muzica aia în cap, în nopțile cu furtună cînd abia te puteai ține pe tocuri pe parchetul bine ceruit, lumina artificială care calcina, încet, retina, toate luminițele colorate, catifeaua vișinie, magazinele care anunțau discounturi de 75%, signori, just for tonight, cu accent italienesc, aerul condiționat și iar fuga pe punte, în aerul cald sau în ploaie, să respiri marea.

Apoi, în fiecare dimineață, te trezeai în alt port și primul lucru pe care-l făceai era să tragi pe tine o salopetă moale și să fugi la prova, pe puntea zece, să vezi cum arată, unde ești, ce culoare are marea și cît de departe de oraș ați oprit, iar după ce te săturai de privit, îți luai micul dejun acolo, cu ochii în soarele abia ieșit din Mediterana. Iar micul dejun era mereu un chin, să alegi din zecile de feluri de crostini, fructe, croisante, brînzeturi, pîine, mereu ți se părea că orice ai lua te va îngrășa instant, nici nu era nevoie să le mănînci, ajungea să le privești doar.

Orele scurte, mici intermezzo-uri între cele lungi de muncă, cînd descindeai de una singură prin vreun oraș necunoscut sau niciodată îndeajuns de cunoscut, vorbăria italienilor și sicilienilor, străduțele înguste și pietruite care te fermecau iar, de parcă nu ai fi fost deja sub vraja lor de cînd le-ai zărit prima oară, un transgender Marilyn Monroe într-un balcon de pe Las Ramblas, agitîndu-și fusta în vîntul tomnatic, statuile vivante încremenite și sofisticate, totul ca și cum acolo nu s-ar fi întîmplat nimic rău, niciodată, niciun atentat pare că nu a avut loc vreodată în lume, nu sub lumina aia aerată, translucentă, o Roma uitată, mai amplă și mai dramatică, cumva, o biserică monumentală în care ai intrat întîmplător, într-un Palermo căruia ai decis să îi mai dai încă o șansă, scoicile în vin la o terasă mică, dintr-o piațetă mică din Palma de Mallorca, cu o clădire pe care stă scris un slogan împotriva violenței în familie și felul în care cade lumina printre palmieri, pe faleză, o negresă superbă, cu ochi violeți și tocuri transparente și magazinul cu accesorii din Savona de unde îți iei cel mai frumos colier.

Cabina în care te culcai, frîntă, în fiecare seară, în patul prea mare, cu televizorul aprins pe webcam, să vezi marea pînă adormi, zecile de mii de pași, zilnic, care au înnebunit aplicația, felicitări, azi ați parcurs 20 de kilometri pe jos, felicitări, ați fost foarte activă, ați dublat obiectivul de pași, felicitări, felicitări, tălpile ard, mușchii dor, nu-i nimic, și așa ai minimum trei kile în plus. Apoi totul amuțește, se mai aud pași uneori, pe coridor, scîrțîitul navei care pare că stă să se rupă, mai ales în nopțile cu furtună, vîjîitul din urechi, literele fug pe pagină, hotărît lucru, Foer nu merge bine cu tangajul, apoi somnul, un fel de moarte mică, nu, nu ne scufundăm, dimineață ne trezim, fugim pe punte și o luăm de la capăt, pe apă.

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

3 Comentarii

  1. laur67 4 decembrie 2017 at 20:54 - Răspunde

    Ha-ha…Doamne, ce frica ti-a mai fost…si cat de mult ti-a placut…felicitari!

  2. GMT 4 decembrie 2017 at 21:08 - Răspunde

    Frumos. Bine ai revenit printre pământeni! 🙂

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: