orbi, fragment

orbi, fragment

De |2017-12-12T15:34:21+00:0012 decembrie, 2017|Categorii: de prin cărțile mele|11 Comentarii

Azi este ziua terapeutei mele, omul care mi-a fost alături pe drumul greu spre mine pe care am pășit acum cîțiva ani și care m-a făcut persoana nesuferită de azi care vede mereu dincolo de lucruri, de aparențe, care încearcă mereu să sondeze și să afle ce se află dincolo de măști, de lucrurile „întîmplătoare” pe care le spunem, facem, arătăm. De dragul ei, voi posta azi un fragment din Orbi pe blog. Mai ales că tot azi am aflat că a ieșit de la tipar noul tiraj, în scurt timp va ajunge în librăriile online și offline, o puteți precomanda de aici, cu transport gratuit. Ea este cea care m-a inspirat pentru personajul terapeutului din carte și ei îi datorez tot ce știu despre mine azi, dar și tot ce știu pentru a fi putut construi scene credibile din terapie, eu nefiind psiholog.

***

 

— Ce trece prin tine acum, ce simți despre asta, cum te face să te simți?, o întreba mereu Bogdana.

La început, dădea răspunsuri de analfabetism emoțional, fiindcă niciodată, nimeni nu o între­base așa ceva. Încet, ghidată de ea, începu să des­copere cum se simte atunci cînd vorbește despre un anume lucru, ce trece prin ea atunci cînd își amintește o scenă din căsnicia ei cu Călin sau din copilărie, iar scotocirea asta în emoțiile ei o ajuta mult să înțeleagă de ce luase deciziile pe care le luase. Fiindcă alegem emoțional, întotdeauna, îi explicase Bogdana, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.

Nimeni nu o întrebase vreodată ce trece prin ea, cum o face să se simtă o situație dată, iar acum i se părea că era cea mai importantă întrebare care i se pusese vreodată. Oamenii o întrebau ce faci din simplă complezență, fără să le pese cu adevă­rat, Călin o întreba același lucru cu scopul clar de a afla unde e și cu ce se ocupă în momentul ăla, dacă era bolnavă, mama ei o mai întreba cum se simte, dar tot așa, ca să afle dacă starea i se mai ameliorase. Niciodată, nimănui nu-i păsase cum se simte cu adevărat. Dacă simte rușine sau tea­mă, curiozitate sau neliniște, dacă e în confort sau, dimpotrivă, resimte o stare puternică de dis­confort în legătură cu un anume lucru. În psiho­dramă, Bogdana îi punea de multe ori întrebările astea, iar ea trebuia să verbalizeze ce simte. Era un exercițiu pe care la început îl făcea greu, căci mereu îi venea să spună ce gîndește, raționaliza la nesfîrșit, nu era deloc obișnuită să se sondeze în profunzime, dar mai apoi învăță să vadă înăuntru, să scoată la suprafață emoții de care nu avea habar, să elibereze din presiunea aflată în straturile ei cele mai adînci și ascunse.

Uneori, îi venea să iasă pe stradă și să întrebe oamenii, la întîmplare, cum se simt în momen­tul ăla? Ce trece prin ei? Sunt triști sau furioși? Frustrați? Anxioși? Să îi învețe să caute în ei și apoi să se ducă acasă și să îi întrebe pe cei dragi cum se simt astăzi. Să învețe soția care nu a mai vorbit de ani buni cu soțul ei altceva decît nimi­curi să îl întrebe cum îl face să se simtă asta. Să în­vețe mama mereu obosită și frustrată să-și întrebe copilașul cum se simte, ce emoții trec prin el, să o învețe să-l asculte.

Pe ea o întreba și asculta Bogdana, dar ea nu avea pe cine întreba. Nu era nimeni acasă, numai pereții care încă purtau urmele discuțiilor aprinse cu Călin. Și-ar fi dorit să fi știut să-l întrebe pe el, însă era prea tîrziu pentru asta și, probabil, nici nu ar fi fost omul potrivit. Ar fi putut să o întrebe pe maică-sa, însă între ele se instalase o răceală politicoasă de prea mult amar de vreme ca să mai știe cum ar putea să o dezghețe acum. Era convinsă că să întrebi pe cineva cum se simte la momentul oportun și să ai bunăvoința și curiozitatea să îl asculți cu adevărat putea fi ceva esențial, care ar fi putut salva vieți și, de ce nu?, lumea. O lume superficială în care toată lumea mima binele (bine era un răspuns interzis în te­rapie, ce e aia bine, cum definești binele ăla?, o întreba mereu Bogddana) și ascundea bine de tot adevărul, într-o lume care expunea pe Facebook, dar și în viața reală numai pozele reușite, din va­canțe exotice, numai diplomele și notele bune ale plozilor, numai selfie-urile de familie în care toți zîmbeau fericiți. Nimeni nu spunea nicioda­tă adevărul, iar ea, Alexa, făcea la fel. Într-o zi, își luă la puricat peretele de Facebook, curioasă să vadă cît de mult disimula. Găsi doar artico­le motivaționale foarte bine scrise pe care nu le urma niciodată, poze în care era mereu aranjată și frumoasă, cîteva panseuri ironice despre lumea înconjurătoare din care nu puteai înțelege mare lucru despre cine era omul din spatele tastelor, ba, culmea, găsi și poze de cuplu, de la cununie sau din vreo excursie cu Călin în care zîmbeau și se pupau de mama focului, de zici că erau cel mai fericit cuplu din Univers. Își aminti că le posta în scurtele lor momente de liniște și apoi îi părea rău imediat, căci de la bine la rău drumul lor era ne­așteptat de scurt. Însă sutele de like-uri, comen­tariile admirative, toate reacțiile alea o validau pe moment. O făceau să se simtă mai puțin ina­decvată, mai puțin nefericită și singură în drama ei. Dacă oamenii ăia ziceau că sunt frumoși și se potrivesc, poate că era chiar așa, fie și pentru o se­cundă. Dacă ei vedeau fericire pe chipul ei, poate că era chiar mai fericită decît se simțea. Le șterse, făcu curat în spate, cu senzația că șterge o mică parte din viața ei, însă nu le mai voia acolo. Lăsase însă la status căsătorită, nu era deloc pregătită să facă publică povestea cu divorțul, în plus era mai safe așa, nu se mai îmbiau atîția să-i scrie, era o strategie bună. Nici în viața reală nu avusese mai mult curaj să se expună. Colegii de redacție știau că ceva nu e în regulă pentru că îl tot văzuseră păzindu-i mașina și pe ea mereu plînsă, însă nu le spusese că divorțase. Nici măcar maică-sii nu îi zisese. Mihaela era singura cu care vorbea, însă și ei îi spunea doar anumite lucruri, o ferea sau se ferea pe ea de lucrurile care ieșeau din sfera a ceea ce numea ea normalitate.

În timp ce ștergea de zor urmele relației cu Călin pe internet, se întrebă dacă nu cumva toată lumea e în aceeași situație. Dacă nu cumva toți oamenii ăia care pozau fericiți duceau în spate is­torii de cuplu la fel de complicate și dureroase. Și, la fel ca ea, se amăgeau și amăgeau decupînd mo­mentele de bine relativ și expunîndu-l public, ca să primească validare. Poate că nimeni nu era ceea ce părea, tot așa cum ea însăși era la ani lumină de imaginea pe care o propaga în exterior.

(foto primită de la un cititor)

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

11 Comments

  1. Ana Năstase 12 decembrie 2017 at 15:45 - Răspunde

    Ce tare, ăsta e fragmentul meu preferat din carte. Îl iubesc cum iubesc Căsuța fetițelor din O să mă știi. Și nu ești nesuferită, ba din contră, pe mine de asta mă fascinează fiecare discuție cu tine, îmi spui lucruri pe care nu s-a gândit cineva să mi le spună și mi-ai deschis ochii în multe privințe. De-asta te și consider super mișto și mereu mă bucur că te cunosc și mă mir că ești cumva aici, printre oamenii mei cei mai dragi, nu doar un autor pe care-l admir.

    • Petronela Rotar 12 decembrie 2017 at 15:48

      Pe tine nu, însă sunt oameni care mi-au zis literal:” și în momentul în care fac anumite glume, tu le iei pe altă parte și ajungem tot la terapie și trecut și cum ne afectează asta. Și pentru mine, să fiu sinceră cu tine, e prea mult. Nu pot să duc treaba asta.” Bineînțeles că eu am căutat imediat să văd de ce m-a afectat asta (era cineva drag, de la care aveam așteptări), dar și ce zice asta despre emitent. Incurabilă și incorijibilă. :))

  2. delia 12 decembrie 2017 at 17:14 - Răspunde

    relativ la ce ziceai de prietena ta mai sus, si pe mine ma deranjeaza insistenta cu care sustii ca toti oamenii sunt rezistenti la terapie si toti oamenii se mint pe ei, asta e neadevarat, initial chiar am zis ca nu se poate sa gresesti (aveam mare nevoie sa nu gresesti niciodata 🙂 ) si m-am tot analizat, oare opun rezistenta, oare ma mint (cu nerusinare) ? Totusi am decis ca eu n-am nicio treaba cu retinerea fata de terapie, ca m-am duce fara retineri daca as sti ca gasesc un terapeut mai destept decat mine, ca am intalnit cativa cam limitati. Apoi am constatat, citind cartea, ca rezultatul obtinut de tine in terapie e acelasi cu cel obtinut de mine in urma autoanalizei- da, constatasem ca nu am iubit pe nimeni (cu adevarat). ca tot ce ma durea era orgoliul meu, ca am frica de intimitate. Eu nu m-am regasit totusi in Alexa pentru ca nu am suportat niciodata comportamentul dependent la un barbat ( alcool, tutun, droguri), mi-au placut mereu barbatii cu autocontrol. Iar Calin nu are nimic din ce as fi putut gasi atragator. Si deci nu vad cu ce m-as putea minti, constientizez mereu ca gresesc dar reusesc sa trec peste greseli fara sa ma simt oribila, prin acceptare, rationalizare si strategii. Vorba aia. ma iubesc neconditionat :))

    • Petronela Rotar 12 decembrie 2017 at 17:19

      felicitări! ce susțin eu este altceva: că e foarte greu spre imposibil să ne autoanalizăm cu adevărat, mintea e un mecanism foarte complex și pervers și ne duce pe piste false, protejante, deci mincinoase neintenționat. 🙂 orice om trecut prin ciurul și dîrmonul analizei adevărate știe asta. uite, eu aș fi jurat pe capul meu acum cîțiva ani că nu sunt rezistentă la terapie. eu, spre deosebire de Alexa, m-am dus cu ochii închiși de plăcere spre terapie, credeam că eu știu tot și că pot tot, că sunt cea mai deschisă din lume, însă după niște ani serioși de lucru cu mine am realizat ce subtile forme de rezistență la terapie dezvoltasem, de fapt. și am mai învățat ceva: tot ce ne deranjează în exterior se află în interior, dacă nu ar fi așa ne-ar fi indiferent. 🙂
      o altă chestie: și un bărbat aflat în autocontrol poate genera aceleași reacții emoționale într-o femeie (sau o femeie într-un bărbat), poate fi abuziv, poate săpa pe aceleași răni adînci.

  3. GMT 12 decembrie 2017 at 19:36 - Răspunde

    Așa este, pe mai nimeni nu interesează cu adevărat ce simțim când simțim una alta. Ar trebui să ne intereseze mult pe noi, de mici să ne punem întrebări despre viața noastră interioară, despre sufletul personal. A fost un noroc că de mică am trait înlăuntru autoanalizându-mă. Norocul nu a fost că nu am suferit, am suferit foarte mult, ci că m-am înțeles mereu. Întrebare: de ce l-ar interesa pe un terapeut cu adevărat ce simțim când simțim una alta? Are mulți pacienți, dacă ar coborî mereu și mereu în infernurile omenești, unde ar ajunge cu viața personală? Și o altă întrebare: ce alte terapii mai există? Terapii alternative …una ar putea fi terapia prin credința?

  4. delia 12 decembrie 2017 at 19:49 - Răspunde

    sigur, toate se pot intampla, nu orice om cu autocontrol e un om langa care e ideal sa traiesti. Dar tot asa, in acest registru vast, ma gandesc ca in aceasta psihoterapie ti se pot induce idei in aceeasi maniera in care ti le induci tu tie insati, adica poate fi tot o „minciuna”. Recunosc ca unul dintre psihologii la care am fost cu copilul (pentru logopedie si ulterior doua sedinte pentru violenta de inceput de cls 0) a fost mai ok, mi-a dat niste idei la care nu m-as fi gandit, dar nimic cu efect de wow, a fost doar o sedinta de impartasit experiente, confirmari si discutie relaxanta cu cineva care e pe aceeasi lungime de unda.

  5. Jeanina C 12 decembrie 2017 at 23:02 - Răspunde

    eu, ca terapeut, iti multumesc pentru ceea ce faci, aratandu-le oamenilor imagini dintr-un cabinet si ma bucur ca terapeuta ta a permis asta. sunt multi cei care isi doresc terapia si in acelasi timp se tem de ea; pentru ei, textele tale sunt incurajatoare.

    • Petronela Rotar 12 decembrie 2017 at 23:05

      Păi, nu am scris despre terapeuta mea sau din cabinetul ei. Cred că s-a înțeles greșit. Una e să te ajute cineva real să construiești un personaj literar și alta să povestești din cabinet. Scenele din carte nu s-au întîmplat vreodată, eu nu sunt Alexa, am construit o poveste ajutîndu-mă de o multitudine de lucruri din interior și exterior. 🙂

  6. Mihaela S 15 decembrie 2017 at 09:40 - Răspunde

    Felicitări! „Fiindcă alegem emoțional, întotdeauna, îi explicase Bogdana, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.” – la asta nu m-aș fi gândit. Mulțumesc!

    • Petronela Rotar 15 decembrie 2017 at 10:49

      e mult de povestit despre asta, dar lucrurile fix așa stau. toate alegerile pe care le facem sunt emoționale, însă mintea intervine imediat și ne dă explicații raționale.

  7. Ioana 11 ianuarie 2018 at 11:48 - Răspunde

    Imi poti recomanda terapeutul tău?

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: