opinii și adevăruri subiective

41. and counting.

Duminică, la lansarea de la Timișoara, în vreme ce răspundeam poate mai pe larg decît s-a așteptat cea care mi-a pus întrebarea: cînd ai știut că nevoie de ajutor, de terapie, de medicamente?, am avut o senzație super stranie că vorbesc despre altcineva, nu despre mine. Că nu se poate ca aia să fi fost viața mea. Că e imposibil să fi arătat așa. Și că era qvasi-imposibil să mă fi aflat acolo, zîmbind, povestind cu atîta lejeritate despre toate episoadele mele de depresie, care au început în clasa a șasea și au continuat toată viața, despre anxietate și atacuri violente de panică, despre toate tragediile din viața mea, despre cum era să mor de cîteva ori, despre pierderi și alegeri greșite. Că e qvasi-imposibil să fi rămas întreagă la cap. Și totuși. Iată-mă aici. La 41 de ani, pe cît de bine se poate să fie un om cu istoria mea. Nu m-am sinucis înainte de 35, cum eram convinsă cîndva. Ba dimpotrivă, sunt în cel mai bun loc în care am fost vreodată, adică în mine însămi. Nu am fost niciodată mai bine cu mine decît sunt acum, în ciuda faptului că nici azi viața mea nu e [...]

blugii rupți. like mother, like daughter(s)

Tonul vocii profesoarei e tot mai răstit, tot mai certăreț. A confiscat ședința din gura și mîinile dirigintei și repetă aceleași lucruri de aproape 35 de minute, de cînd am intrat eu, care am întîrziat. Like mother, like daughter. Ea vrea și încearcă, dar copiii sunt rău crescuți, indisciplinați, lipsiți complet de bun simț, nu ascultă, vin la școală îmbrăcați în blugi rupți (ăsta e momentul în care îmi pare tare rău că nu am pe mine blugii rupți), instituția e instituție, nu sunt de capul lor, nu învață, nu îi interesează materia, unii stau pe telefoane și refuză să le lase în cutia special amenajată. Cînd reia poveștile, pe același ton obositor și răstit, deschid telefonul și răspund la niște whatsapp-uri, deja nu mai duc. Îi înțeleg perfect pe copiii ăia. Like mother, like daughter. Bine, fie-mea e sancționată și pentru că are tupeul să citească literatură în ore, or așa ceva nu se face, nu ai unde ajunge cu halul ăsta de indisciplină. Confirm: tot liceul am avut o carte pe genunchi și n-am ajuns nicăieri. Tot aici sunt. Like mother, like daughter. Că ea a văzut un băiat căruia i se vedeau genunchii prin blugi și l-a [...]

De | 2018-05-10T09:11:33+00:00 10 mai, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: |49 Comentarii

iepurele și tigaia ducesei de Cambridge

Fotografiile cu ducesa de Cambridge și cel de-al treilea copil, la șapte ore după naștere, deși nu difereau deloc de cele făcute la primii doi, au scos iar vulpile demonii, pardon, iepurii din femeile românce și nu numai. Mi-au trecut pe sub ochi sute de postări și comentarii, care de care mai răutăcioase și mai ironice sau pline de o falsă compasiune (săraca, e obligată să facă asta, iar ea pe interior e leșinată și își dorește altceva. Or, e suficient să te uiți la cum zîmbește și să știi că astfel de zîmbete nu pot fi forțate. Am scris aici despre zîmbetul Duchenne). Foarte puține admirative simplu, fără invidie la pachet. Nu suntem două la fel și există femei cu experiențe complet diferite de ale noastre, ar fi de bun simț să le lăsăm să și le trăiască: eu am născut în două ore, fără epiziotomie, ambii copii, am fost în picioare după încă o oră, duș, aranjat, îmbrăcat frumos, coborît la vizită. Asta nu înseamnă că mă aștept ca toate femeile să fi născut la fel. O viață sănătoasă, cu sport, așa cum duce Kate, poate duce la astfel de nașteri. Sau nu. Repet, suntem diferite. Suportăm diferit [...]

De | 2018-04-24T21:53:05+00:00 24 aprilie, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |15 Comentarii

Umbra, scurt ghid exemplificat

  În scrollul cel de toate zilele, dau peste un meme ultra rasist, cu niște copii mici, în mod evident rromi, pe care scria mare "Te-n p*la mea!" Mai avea niște căsuțe acest meme, cu ten uscat, ten gras etc, pasămite era o glumă. Îi scriu domnișoarei un comentariu:   "- Nu ți se pare că acest meme urlă cît casa discriminare și rasism? - Acum că m ai făcut atentă, probabil. Pentru ca nu sunt rasistă, am luat in calcul doar mesajul -  Ăia sunt niște copii rromi, iar mesajul insinuează că ori ei spun asta, adică sunt niște nenorociți, ori lor li se spune asta. E foarte rasist. - In acest caz, aceste comentarii rămân dovada că nu am avut nici cel mai mic gând să fac ură de rasă. Ar fi chiar culmea sa vină fix din partea mea :) -Din păcate, lucrurile nu funcționează așa. Devreme ce lași această poză, se cheamă că ești de acord cu ea, acum că înțelegi mesajul ei. Sunt sigură că există forme de a înjura oamenii (cît de ok o fi și asta) mai puțin rasiste și discriminatorii. Nu că a înjura oamenii nu ar fi discriminatoriu. Se cheamă asumare. [...]

De | 2018-03-15T15:12:16+00:00 15 martie, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , , |5 Comentarii