o dragoste

13

M-am întîmplat zilele astea la niște întruniri, unele mai publice, altele mai private, și la fiecare ne-norocită dintre ele, că numai norocite nu au fost (every single fucking one of them, ar fi zis englezul), m-am trezit hipnotizată de haosul din mințile, gurile și graiul oamenilor. Am privit și ascultat năucită bulucul de vorbe cărora le dau drumul alandala din orificiul bucal, de parcă ele, vorbele, ar fi stat undeva îndesate, precum bășinile, să mă scuzați, și nu s-au mai putut răbda la un moment dat, s-au cerut afară deodată, ca pîrțurile din figura de stil anterioară. Fiindcă, să recunoaștem, oricît de delicate ființe am fi, pîrțul este o entitate cu energie și voință proprie, îl putem simți cînd vine, calcă totul în picioare, dar nu-l putem stăvili, ne face de ditamai rahatul. Iertată-mi fie comparația aromată cu miasme flatulente, însă pur și simplu este imaginea care îmi vine de fiecare dată în minte cînd oamenii se „scapă” vorbind. Ca și cum graiul ăsta, limba asta pe care ar trebui să o vorbim, nu siluim, nu ar avea niște reguli, ca și cum cuvintele ar putea fi folosite oricum, mutilate, schingiuite, aruncate, scuipate la întîmplare, în groapa comună a cuvintelor fără noimă.

Citisem undeva că diferența dintre oamenii obișnuiți și scriitori este ordinea în care așază cuvintele. Extrapolez și zic că diferența dintre analfabetul funcțional, adică 80% din populația României, unii oameni cu diplome, doctorate șamd., și omul cu un minim respect față de limba în care trăiește și se exprimă, e aceeași. Tot ordinea în care așază cuvintele. Și un număr considerabil de cuvinte în plus sau minus în tărtăcuță.

Fiecare șuvoi de vorbe, țîșnit din guri indiferente și nesimțitoare, care fracturează gramatica și ortoepia limbii române, pe mine mă lovește dureros în plexul solar. Întîi începe cu vertij și senzație de greață, apoi durerea se localizează în stomac. Îmi vine să țip cum face Robert Downey Jr. în Natural Born Killers: stop, stop, stop! This is a fucking joke, right?! Să le îndes cuvintele înapoi pe gît, cu forța, pînă vomită ortografie și sintaxă.

Atunci îmi doresc să fiu infirmieră în spitalul cuvintelor bolnave. Îmi imaginez unul mare, uriaș, cu secții pentru fiecare tară: stîlcitele, infestatele, septicele, pierdutele, privatele de sens, folositele anapoda, clișeele, abuzatele. Să le oblojesc pe fiecare în parte, să le pun atele, să le operez pe cele grav rănite, să le fac terapie, să le strîng în brațe. Să le dezinfectez de gurile prin care au umblat și care le-au dezabuzat. Să le veghez cu respect recuperarea și apoi să le dau drumul înapoi în lume, vindecate, conștientă fiind că vor redeveni victime neputincioase în gurile abuzatoare. Nu aș vrea să fiu un cuvînt uzual și să nu pot alege cine să mă mestece în gura-i pestilentă și apoi să mă scuipe, indiferent, afară. Să nu exist în lipsa celui care mă folosește și să nu fie alegerea mea care îi e soiul, să fiu aruncat la întîmplare. O, nu aș vrea să fiu nici un neologism, confiscat de guri prețioase și snoabe, adesea confundat sau neînțeles, să mă-nșir în fraze fals savante, care să acopere lipsa de miez și de sens. Aș vrea, poate, să fiu un cuvînt vechi, uitat deja, scos din uz, lăsat să se prăfuiască în muzeul-cimitir al cuvintelor, acolo unde se duc cuvintele care dispar. Un cuvînt cu parfum și atitudine, elegant deși demodat, desuet, obsolet, pe care să-l descopere din cînd în cînd doar cîte un pasionat al limbii, și să se lase vrăjit de mine, să se îndrăgostească și să mă păstreze și presare ca pe un condiment rar și scump.

Eram mică de tot cînd am învățat versurile: limba noastră-i o comoară/ în adîncuri înfundată/ un șirag de piatră rară etc. Le-am memorat fără să mă gîndesc cu adevărat la înțelesul lor, atît de bine încît le știu și acum. Nu însemnau nimic pentru mine. Habar nu aveam atunci că mă voi îndrăgosti fără speranță de cuvinte, că o să le văd exact așa: ca pe niște pietre rare, chihlimbare și lapislazuli, smaralde și rubine, diamante și safire, jad și topaz, ametiste, opale și granate, ele însele cu denumiri atît de frumoase încît îți pot răni inima. Că le voi rosti și scrie cu pioșenie, o evlavie aproape religioasă, cu umilință și recunoștință, cu smerenie. Că mă vor uimi cînd le voi găsi  înșirate ca niște mărgăritare în cărți, că îmi va sălta inima cînd altcineva va ști să le așeze uimitor unele lîngă altele în feluri care îmi stîrnesc admirația și invidia. Că mă voi închina la versuri sau fraze, voi rămîne mesmerizată ca în fața unui peisaj uimitor în fața unor pagini scrise uimitor de cineva cu un simț teribil al limbii… Că mi se vor înfige în creier așchiile ascuțite ale limbajului de lemn ignobil, că voi simți fizic durerea lor de vorbe torturate. Că voi întîlni personal oameni ca ăsta, care mă vor speria grozav și față de care voi simți impulsul să-i privez de dreptul de a mai folosi vreodată limba. Că voi simți furie, revoltă, scîrbă, indignare și o nevoie imperioasă de izolare și primenire. Că totul mi se va părea golit de sens atunci cînd este exprimat într-un limbaj aproximativ, imperfect. Că voi considera asta lipsă de iubire de sine, ca să nu mai vorbesc de țară, lipsă de igienă mentală, trădare chiar. Că voi iubi și detesta oamenii în funcție de cît de prolix, neîngrijit, dezarticulat sau dimpotrivă vor scrie sau vorbi. Că voi fi vinovată de toate astea și de multele altele asemenea în plus.

13
Lasă un mesaj

avatar
10 Discuții
3 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Mihaita
Utilizator
Mihaita

Sunteti fericita ca puteti folosi cu atata usurinta cuvintele, mie imi este destul de greu, recunosc, sa alcatuiesc fraze care sa imi exprime gandurile. Cred ca vinovata este lipsa exercitiului, dar si inlocuirea cartii citite cu textele de pe „net”. Felicitari pentru subiect si pentru felul in care ati scris textul! Sper, totusi, sa nu fie real procentul de 80% din populatia Romaniei analfabeti functional.

Loredana Smit Vladescu
Utilizator
Loredana Smit Vladescu

Am avut și eu în facultate colegi , mai tineri cu un an , care nu știau sa scrie și mă uimeau de fiecare dată … Mă făceau să mă simt bătrână , doar prin prisma faptului că eu scriam corect ( la momentul respectiv ???? ) .

Ana Năstase
Utilizator
Ana Năstase

Off, Petro, câtă dreptate ai. Ar trebui scris în şcoli ce ai zis tu aici pentru că porneşte de la vârste din ce în ce mai mici. Nu zic, toţi facem greşeli din când în când, mă mai trezec şi eu zicând câte o prostie şi mă bucur când mă corectează cineva, dar unele greşeli te surprind tare de tot. Uite, eu am terminat profilul pedagogic, la liceu zic şi am fost la un moment dat în practică la nişte copii de clasa a treia care nu foloseau cratima absolut deloc, tot ce scriau ei era legat. Am încercat să… Citește mai mult

DM
Utilizator

Pe de alta parte, exista mereu un Jandarm al Culturii care sa vaneze si sa corecteze greseli. 1. Jandarmul nu trebuie sa puna la indoiala un ordin, el executa. 2. Jandarmul culturii ridica logica si gramatica la nivel de Adevar Absolut. 3. Jandarmul nu stie ca logica se ocupa cu veridicitatea, ci nu cu adevarul. Dar nu-i rolul jandarmului sa stie. 4. Jandarmul pazeste gradina cu trandafiri a imparatului. Dar cand trandafirii se ofilesc si imparatul moare, el credinciosul, el veghetorul, el ordinea, el nu stie de ce inca pazeste gradina. 5. Din numarul pasilor pana la santinela, se naste… Citește mai mult

Claudia
Utilizator
Claudia

Iti multumesc din suflet pentru ceea ce ai scris!!! Traiesc de foarte multi ani departe,citesc destul de putin literatura in limba romana fiindca e mai dificil sa am acces la ea,dar iubesc limba romana la nebunie si o respect cu sfintenie. Consider ca e un semn de profund respect fata de tine si fata de cei din jur, felul in care te exprimi fie ca e in scris, fie ça e prin viu grai.Cuvintele alina, cuvintele ranesc,cuvintele te inalta sau te coboara, cuvintele te leagana sau te bruscheaza,te apropie sau te departeaza, cuvintele sunt,au greutate si felul in care le… Citește mai mult

Ana
Utilizator
Ana

Îmi plac scrierile tale. Textul acesta imi aminteste de „Cabaretul cuvintelor” de Matei Vişniec.

Studio Galati
Utilizator

Foarte bun articolul! Intr-adevar, sunt unii care pur si simplu, „ucid” limba romana.
Ma bucur sa vad, ca mai sunt oameni, care vor sa opreasca intr-un fel, „asasinarea” ei.

Marilena
Utilizator
Marilena

Cred ca abia acum am realizat cat imi doream sa aud pe cineva vorbind in felul asta despre cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc de cate ori am fost oripilata citind sau auzind vorbindu-se agramat sau asintactic! Nu vanez greseli si nici nu tin mortis sa le corectez, pentru ca in aceste cazuri e cam degeaba, dar ma doare mutilarea limbii romane. Multumesc pentru articol!

ML
Utilizator
ML

hey, ce idee frumoasa de a fi infirmiera cuvintelor suferinde …. superb! cum spuneai, cititul este cheia, si asta in toate limbile. fiica mea a devenit fluenta intr-o limba pe care o studiaza 2 ore pe saptamana la scoala doar citind in limba respectiva; ba chiar imi spune „nici nu imi dadeam seama ca stiu atatea cuvinte” (intr-o discutie cu un alt copil nativ in limba respectiva). cuvantul (vorbit si/sau scris) ne face oameni, prin el organizam realitatea, perceptiile, facem planuri, analizam, dam sens vietii. ne vom respecta cuvintele cand ne vom privi cu respect specia ;).

O admiratoare.
Utilizator
O admiratoare.

Asa de frumos le-ai asezat, ca aproape doare.