o călărire în după-amiaza de Paște

o călărire în după-amiaza de Paște

De | 2018-04-10T13:22:47+00:00 10 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |1 comentariu

Azi s-a întors mînuța care scrie în capul meu. Credeam că am pierdut-o. Poate că nu i-am mai lăsat loc, cu mintea mea plină-plină, în care nu mai încape nimic. Apoi am pus mîna pe bicicleta aia din curtea alor mei și cînd am încălecat-o și am ieșit în aerul reavăn, era acolo: înregistra și reda. Mi-ai lipsit, i-am șoptit. Îmi lipsise, nesuferita.

Mai întîi m-am dus în Șoșpătak. Mereu uit că livada nu mai există, mereu mă minunez cînd ajung că toți pomii au dispărut. Așa că am crezut pentru cîteva minute că merg spre livadă. Pe stînga, cimitirul unguresc cu zidurile lui pline de toporași, pe care nu m-am oprit să-i culeg. Am strîns destui cînd eram mică. Sau poate eram pur și simplu prea tristă pentru asta. Toată tristețea pe care am reprimat-o o viață o las acum să iasă, iar ea iese, nu se încurcă. Liliacul nu era înflorit, abia înfrunzise. Iarba da, era verde și grasă, de la atîta ploaie, dar pomii doar înmuguriți, cu muguri plini și grei, gata să plesnească. Ce aventură era cîndva să mă duc singură în Șoșpătak, ce mici îmi par toate acum. Canalul din spatele curții, care ne adăpostea pe toți de pe stradă cînd ieșeam la joacă, ce log magic, ce ascunzătoare perfectă, acum e doar un șant amărît. Iar drumul spre livadă îl parcurg cu bița în mai puțin de două minute. Se comprimă timpul, sunt tot mai bătrînă.

Drumul e rău, plin de gropi și băltoace, mă lupt cu povîrnișul, sunt singură pe tot cîmpul, undeva, deasupra, între cerul albastru și verdele ierbii, se lasă rotit un uliu, iar mai departe, spre munte, coboară o parapantă. Văd munții albiți și îmi par mici și aproape și ei. Drumul e tot mai rău, trag tare de bicicletă, m-aș fi dus mai departe, dar nu mai pot, așa că întorc, parcurg drumul înapoi cît ai clipi, las poteca dintre biserici în urmă și ies în asfalt, în soarele cald, pe strada unde am copilărit. Am venit la mama îmbrăcată așa cum îi place ei: am o rochie cu dungi, pînă la genunchi, ștrampi fini și pantofi roșii, lăcuiți, așa cum purtam de Paște mereu cînd eram mică. Rochia mi se ridică pe pulpe, pe bicicletă, mai devreme, înainte de masă, cînd am dat o raită scurtă pe stradă în sus, înspre Crizbav, m-au claxonat îndelung doi șoferi și m-a speriat iar gîndul că sunt atît de expusă. Că doar faptul că port fustă le dă lor dreptul de a fi mojici. Mă întreb ce mă sperie, ce mă speria acolo, pe cîmp, singură, departe de casă, ce m-a speriat cînd, singură pe drum, m-au claxonat mașinile alea, și la suprafață iese vie, pulsîndă, frica de nu fi violată, o frică pe care nu știu dacă o port în mine fiindcă asta am pățit, deși nu așa, nu în felul ăsta, ci într-unul mult mai pervers și mai stricător de suflet, sau e o frică atavică, a tuturor femeilor din sîngele meu.

Trag mai jos de fustă și o iau la vale, pe lîngă grădinița unde am fost preșcolar, cîndva, Ovoda scrie în ungurește pe clădire, iar în curtea ei, fete care cîndva erau foarte mici, țin în brațe copiii lor foarte mici și iar mă minunez cît timp a trecut și eu nici măcar nu mi-am dat seama. Apoi, la colțul străzii, o văd pe baba Domnica, cu fața ei stafidită, adusă de umeri, aceeași ca acum 30-35 de ani, la fel de bătrînă, la fel de uscată, stă la soare în fața porții molfăind ceva în gingiile știrbe, pentru ea timpul a încremenit, apoi cotesc la dreapta pe strada Laterală. Unde era înainte punctul de colectare a laptelui acum e punct primarial, de aici intru pe teritoriul interzis altădată, de aici începeau casele de unguri, cu ai căror copii nu ne jucam, mai erau și cîteva case de țigani mai spălați, mai cu stare, acum în fața lor sunt mașini scumpe, iar din curți bubuie muzica tare, cobor spre gîrlă și opresc pe podețul asfaltat acum: aici, iarna, cînd îngheța bocnă, ne dădeam cu patinele pe firul apei, printre rădăcini de copac și mici insulițe de pămînt. Vara nu, vara nu aveam ce face aici, verile erau ale lacului doișpe, însă acolo nu pot ajunge, am încercat acum cîțiva ani și drumul a fost închis, blocat și păzit cu cîini.

La intersecția străzilor, fac la stînga, pe o stradă al cărei nume nu îl mai știu, dacă l-am știut vreodată. Aici ajungeam extrem de rar cînd eram mică, doar cînd o căutam pe Erji neni, asistenta din sat, femeia de care îmi era foarte frică și pe care o însoțea permanent, chiar și acum, în amintirile mele, izul înțepător de mucegai al penicilinei. Văd aievea trusa nichelată în care își ținea siringile de sticlă, cutia mică, metalică, în care ținea acele, simt durerea din coapsă care se repeta cu îndărătnicie, la răstimpuri egale, îmi amintesc perfect zilele în care mă trezeam cu gîlci și cum de la durerea din gît pînă la cea din fesă trecea doar o clipită. Iar aici ajungeam doar cînd mă trimiteau să o chem, niciodată altfel. Pe stînga, e gîrla înverzită, cîteva oi stau încolăcite unele în altele la soare, în iarbă. La poartă, niște femei pe care nu le cunosc, dar pe care le salut. Sunt o apariție stranie pe strada lor, oamenii m-au uitat, dacă m-au știut. Iar aici, nimeni nu se plimbă cu bicicleta aiurea, oamenii folosesc bicicletele pentru a se deplasa cu treabă, de colo-colo. O femeie în rochie, cu pantofi roșii, călărind o bicicletă de plăcerea plimbatului, trebuie că este o făptură neobișnuită.

Casa lui Erji neni e neschimbată, însă restul caselor sunt niște coloși de beton cu termopane, iar în capătul străzii, o parcare largă plină cu tiruri. Sunt copiii cu care am fost la școală, ne-am întîlnit în curte, acum oameni mari, toți cei care au rămas în sat, știu de la mama, sunt înstăriți, au fost plecați pe afară, s-au întors, au construit case mari, au mașini frumoase și noi, din curți se aude, de peste tot muzică, manele sau populară, eu nu am rămas în sat, eu sunt fata de la oraș, o curiozitate, care nu a reușit să-și facă casă mare, doar scrie cărți.

După tiruri se termină satul și începe altă cîmpie, în dreapta e un drumeag prin spatele curților, o iau pe acolo în lătrăturile cîinelui ce păzește parcarea aceea ce-mi pare atît de nelalocul ei, pedalez și dau de doi copii bălai, mă salută românește, răspund și îi întreb unde iese drumul ăsta, dă undeva pe vreo stradă, doar în cîmp, răspund ei, și iar mă izbește faptul că sunt atît de străină locurilor acelora, am trăit 18 ani în satul ăla și nu i-am cunoscut nici măcar toate străzile, și-așa puține, nu am avut voie să mă îndepărtez, să plec de pe strada mea cînd eram mică, iar mai tîrziu nu m-a mai interesat, pedalez mai departe, zîmbesc unor oameni care își lucrează grădina, Paștele unguresc a fost săptămîna trecută, oamenii muncesc, înaintez prin aerul galben și strălucitor, doi fluturi galben șofran mă urmăresc cu zborul lor neregulat, frînt, și un bondar, în sălciile de pe margine e plin de cuiburi de coțofene, cîte cuiburi am prădat cu băieții din sat și cîte ouă am spart cu acul, să le scurgem de zemuri, să le păstrăm așa verzulii, ca pe trofee, apoi mai erau și cele care aveau pui mici, abia formați înăuntru, care-mi rupeau inima, înaintez flancată de fluturi și mă gîndesc cît sunt de legată de afară, de cîmpuri, de verde, de aer curat, de soare, de miros de iarbă proaspătă, cît de adîncă, de puternică e în mine legătura cu natura, locul meu de alinare, dintotdeauna, care niciodată nu m-a trădat, indiferent cît de vărgate mi-erau pulpele, cît de tare durea, cît de singură eram, mereu afară găseam un copac în care să mă cațăr, o pajiște unde să culeg niște flori, iarbă în care să mă ascund să citesc, fluturi pe care să-i alerg și observ, cer în care să-mi las gîndul să hoinărească.

Apoi, cînd drumul se înfundă, întorc iar și mă reîntorc pe strada femeii cu injecțiile, ies din ea și fac stînga pe Dumbrăviței, vechiul drum spre barajul de acumulare, strada îmi pare ciudată, blănarul și-a ridicat un palat de betoane, cu ziduri înalte și poartă forjată, de trei metri jumate, pe care scrie atenție, cîine foarte rău, restul caselor sunt aproape la fel, parcă ar fi o stradă din Viscri, necum din satul meu, case părăginite cu curți pe care le-a năpădit iarba și buruienile, casele astea și curțile astea mi se par cele mai frumoase, intervenția omului a fost redusă la minimum de natură, nici pe aici nu veneam prea des, la baraj se ajungea și prin spatele caselor, peste gîrlă, era un podeț improvizat din cîteva lemne. Pedalez la deal, deja pedalez de vreo oră, mă gîndesc cu satisfacție că am mai topit ceva din masa îmbelșugată pe care ne-a servit-o mama, ca de fiecare dată, la o poartă cîțiva oameni se ceartă în ungurește, unul ridică mîna și îl lovește pe un puști care stă chircit, înțeleg vag despre ce e vorba, îl suduie tare, simt un ghem de cîlți în stomac cum apare și crește, pedalez mai tare, pe o bancă spre capătul satului stă o țigancă bătrînă, de la care luam cocoșei de zahăr ars cu un leu altădată, dau din cap, îmi răspunde, apoi strigă, tot în ungurește, unei alte bătrîne, să o întrebe dacă știe cine sunt și de ce i-am dat bună-ziua, acum sunt la capăt, acolo unde ieșea drumul de peste gîrlă, ultima casă din sat e mică și albă și o privesc zîmbind, întotdeauna i-am invidiat pe cei care locuiau în capul satului, mi s-a părut cel mai bun loc de casă ăsta, ultimul, să nu ai vecini, doar cîmpul aproape și atîtea posibilități.

Apoi sus, în deal, dau iară de niște coloși de cărămidă și beton, oamenii au construit chiar peste tot, fără nicio noimă, de aici începe drumul spre baraj, spre pădure. Din deal, cuprind cu ochii drumul de pămînt pe care l-am făcut de atîtea ori, către lacuri, se vede liziera pădurii, acolo m-am dus și am stat cu corturile cîteva zile după ce a murit răposatul, cu cîțiva prieteni de-ai lui, am plîns și-am băut, totul îmi e atît de neclar și îndepărtat, drumul ăsta pe care nu mai știu de cîte ori l-am parcurs aievea și de cîte ori în vis, durerea se ridică din stomac, prin plexul solar, nu mai știu cît din tot ce-mi amintesc a fost real și cît mi-am imaginat, doar durerea, durerea a fost reală, îmi dau drumul tare la vale, fără să frînez, sunt zeci de ani de cînd nu am mai avut curaj să fiu liberă în felul ăsta, să nu mă mai tem, dacă o să-mi frîng gîtul o să-mi frîng gîtul și curm durerea și cu asta-basta, cînd și ce s-a întîmplat de am stocat atîtea frici în coșul pieptului, cum s-au încuibat ca niște păsări negre, cu umbre prelungi peste toată ființa mea?, bicicleta zboară și eu plîng, din șanțul de pe marginea drumului își iau zborul trei corbi negri sau poate trei ciori mari, nu văd bine printre lacrimi, în față sunt lacurile, în dreapta e pădurea, nu mai am mult și ajung. Apoi văd o siluetă neagră printre bălăriile uscate din față, e un bărbat și lîngă el, un cîine mare, din ce disting eu, tot mai chioară, orbită de lumină și de lacrimi, se mișcă, nu mai e țipenie de om în apropiere, nicio mașină, nimeni, și iar răsare frica, violent, aceeași frică de mai devreme, și cît voiam să ajung la lacuri și la pădure, să-mi limpezesc gîndurile, să decid ce e real și ce nu, dar simt că nu mai pot înainta, opresc, întorc și pedalez cu însuflețire la deal, acolo unde a fost zbor și ușor, acum e greu, pedalez, pedalez, trag tare, ajung sus, încă mă duce plămînul, încă mă țin picioarele, cînd ajung sus iar îmi dau drumul la vale fără frînă, tare, trec vijelios pe lîngă niște oameni, apoi iar peste podeț, pe Laterală înapoi, îl depășesc pe vărul meu de departe schizofren care și-a înjugat părinții la căruță cînd a debutat boala și la nunta căruia m-am pupat prima oară cu un băiat, pe stradă cîteva femei tinere, cu copiii, șoptesc în spatele meu în ungurește a cui o fi, le va lămuri el a cui sunt, sunt sigură, așa funcționează treaba aici, baba Domnica s-a mutat pe partea cealaltă, de la umbră la soare, urc pe lîngă grădiniță, dar sunt așa în viteză că ratez casa noastră și dau tare pînă în capul ăsta al satului, pe lîngă șanțul unde am jucat pe pături, la umbra teilor, cărți și șah cu băiatul venit din București care se îndrăgostise de mine, și de unde îi cîntam babei Nina, care nu ne suporta pe noi, copiii și gălăgia noastră, și ne alunga țipînd, cu măturoiul, refrenul neh-na-na-na, oh, neh-na-na-na, în timp ce ne tăvăleam de rîs, pe lîngă salcia plîngătoare din fața porții lui Ghizi neni, ale cărei mlădițe ajungeau în cîte o vară pînă la pămînt, dacă nu apuca să o tundă, și formau un cort verde și viu peste banca unde ne jucam sticla și ne pupam, rușinați și încîntați, pe lîngă drumul spre cîmp de lîngă casa ei, care ducea la canal și la bucata de zid unde mă ascundeam în fiecare seară, în întuneric, cu inima ticăind, sperînd că acolo o să vină și drăguțul meu, iar cînd venea, înlemneam stană de piatră, apoi am coborît în viteză, iar, rîzînd în soare și plîngînd în soare, am deschis cu piciorul poarta casei alor mei, am parcat bicicleta.

Ai mei stăteau în foișor: ai ștrampii ferfeniță, m-au anunțat, iar eu am zis nu e nimic sau am tăcut. Ai plîns, m-a întrebat cîinele, singurul care s-a ostenit să mă privească atent, sau poate mi-am rafinat eu atît de tare plînsul încît numai cîinii îl mai pot simți, pot plînge lîngă tine fără te prinzi, e de la vînt, am răspuns.

strada mea

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

Un comentariu

  1. Constanta Muresan 10 aprilie 2018 at 22:19 - Răspunde

    Fumos,simplu,firesc,profund!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: