nu, dragă, nu te deranja să mă mai iubești

o să mi te amintesc întotdeauna alergînd cu disperare în jos pe străduța aia strîmtă în timp ce eu rulam perpendicular. o să îmi amintesc întotdeauna plînsul care m-a sufocat atunci, gîndul că relația noastră este o stradă un pic mai mare pe care eu rulez cu mașina, prinsă în trafic, între alte mașini, imposibil să opresc, imposibil să te aștept, în vreme ce tu alergi perpendicular, de pe o stradă mai mică și înclinată, și alergi, și alergi, dar eu trec și tu nu ajungi niciodată, decît mult mai tîrziu, cînd eu sunt departe deja.

era în după-amiaza aceea cînd am decis să ne oprim, am stat și ne-am frînt mîinile și inimile, cu seninătate și lucizi, în rucsac mai aveai și atunci lumînarea cu care luminaserăm acoperișul imposibilului. am plîns tot drumul spre casă și poate că te-am exorcizat așa, poate că nu e nevoie decît de un drum foarte greu spre casă ca să te poți elibera. apoi au venit toate celelalte după-amieze, în care închideai portiera și îmi spuneai că sunt frumoasă cu obidă, de parcă asta ar fi fost tot, de parcă în frumusețea mea ar fi stat chinul tău, de parcă totul ar fi devenit mult mai simplu, simplu de tot, dacă aș fi fost un pic mai urîtă.

nu dragă, nu te deranja să mă mai iubești. mai bine scapă de cadavrul iubirii ăsteia, că se încălzește și o să înceapă să pută.