neagă realitatea. neagă-ți emoțiile. gîndește pozitiv!

neagă realitatea. neagă-ți emoțiile. gîndește pozitiv!

De | 2018-02-11T18:08:48+00:00 11 februarie, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective, Slider|Etichete: , , |23 Comentarii

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din terapia de grup a fost cum să interacționez cu oamenii fără să le bag pe gît adevărurile mele subiective sub formă de adevăr absolut și cum să nu mai proiectez nevoile, frustrările, plăcerile și neplăcerile mele asupra celorlalți. La bază, sunt lucruri atît de simple și de bun-simț încît am stat și m-am întrebat cum de nu m-am prins singură de ele, cum de a fost nevoie să mi se spună cu subiect și predicat cum să fac, cum de nu mi-am dat seama cît de lipsită de empatie și cu ce ușurință aș fi putut răni oamenii, cu cele mai bune intenții? Răspunsul este: am crescut într-o cultură a datului cu părerea, a crezutului despre, a opinatului pe marginea vieții celorlalți, a rîsului de alții, a mișto-urilor, așa că am făcut și eu ce am văzut în jur, de mică, fără să-mi pun multă vreme problema cît de în regulă era ce făceam.

Cînd am ajuns la primele module de terapie de grup, am primit niște reguli de funcționare, despre care terapeuta ne-a zis că ar fi bine să le implementăm și în viața noastră cea de toate zilele. Acestea erau: nu ne dăm cu părerea despre ceea ce dezvăluie alt membru al grupului, nu judecăm, nu etichetăm, niciodată nu vorbim despre ceilalți (tu ești, eu cred că tu faci, am văzut că tu), ci întotdeauna despre noi, despre ce iscă în noi ceva ce a spus celălalt, despre cum am rezonat noi cu povestea, despre cum ne simțim noi, despre cum am face sau am făcut noi. Niciodată despre celălalt. Sigur că a fost greu, obișnuiți fiind mereu să vorbim despre ceilalți, mai puțin despre noi. Sigur că am pecit și ni s-a atras atenția. Sigur că, după ani buni de practică, încă am tendința să mă întorc la vechile metehne, mai ales atunci cînd sunt rănită. Însă, în majoritatea timpului și situațiilor, reușesc să vorbesc despre mine și nu despre ceilalți. Mai mult, după multele ore de terapie de grup, am integrat un adevăr pe care l-aș fi respins cu brutalitate altădată: tot ce spun despre ceilalți spun despre mine, de fapt. Am observat asta la început cu obidă și ajutor din partea terapeutei, care îmi punea întrebările potrivite, apoi cu amuzament, iar acum cu curiozitate, de cîte ori scap porumbeii, îi întorc acasă să îi examinez, să văd ce spun ei despre mine.

Cel mai mult greșim, am observat, atunci cînd oamenii au probleme reale și se deschid. Fie că e vorba de real sau virtual, nu știm să ascultăm și să conținem, fără să judecăm, fără să etichetăm și să proiectăm fricile și nevoile noastre pe ceilalți. Fiindcă întotdeauna problemele lor sapă în noi ceva și atunci reacția noastră nu mai are legătură cu ceilalți, ci cu noi înșine, cu spaimele noastre, cu nevoia noastră de a ne asigura că, dacă ajungem într-o astfel de situație, va fi bine.

Boala și moartea sunt situațiile în care ne comportăm cel mai caraghios și în care, fără să ne dăm seama, rănim de multe ori mai tare pe cei aflați deja într-o situație limită. Totul, cu maximă sinceritate și cu enorm de multe bune intenții. Am urmărit, de curînd, în cîteva situații distincte, cum reacționează oamenii atunci cînd află că cineva a murit sau că e în spital, în stare destul de gravă. La boală, chiar dacă este vorba de un cancer, iar omul ăla e deja sub o presiune teribilă, cei mai mulți încep să proiecteze propria nevoie de a ști că celălalt va fi cu orice preț bine. Inconștient, mecanismul psihologic care rulează în spate e ăsta: dacă știu că tu, care ești bolnav, vei fi bine, atunci sunt mari șanse ca și eu dacă mă îmbolnăvesc să fiu bine. Sau: ești important pentru mine, pierderea ta m-ar destabiliza, așa că fă bine să nu pățești ceva. Ești puternic/puternică, vei fi bine!, O să te faci bine! Ești sănătos, nicio șansă să se întîmple altfel!, Gîndește pozitiv!, sunt îndemnuri care pun și mai multă presiune pe cel bolnav. Poate omul are nevoie să își dea voie să nu fie puternic, să îi fie frică, să plîngă, să se teamă, fiindcă toate astea sunt emoții care vin la pachet cu boala, a le reprima nu înseamnă decît să nege realitatea, să se prefacă că totul e în regulă, și poate că nu poate face asta, poate că tot ce are nevoie e să plîngă și să se lase să-i fie frică, știind că ceilalți îl înțeleg, îl conțin, îi respectă emoțiile. Cînd îi spun unui bolnav de cancer, de exemplu: ești bine, o să fii bine!, nu numai că nu sunt empatic cu suferința lui, cu spaima lui, ci mai și proiectez ceva din mine asupra lui, nevoia mea de a ști că el e bine cu orice preț. Cînd îi spun: gîndește pozitiv, îi neg, practic, nevoia de a fi îndurerat, speriat, îi neg realitatea însăși. Nimic nu mă sperie mai tare decît oamenii care te îndeamnă să fii pozitiv într-o situație limită, atunci cînd ai nevoie să rămîi ancorat în emoțiile tale reale, nu să le negi. A-ți nega emoțiile așa numite negative pare să fie sport (inter)național. Să nu-ți dai voie să simți spaimă, durere, singurătate, vid interior, tristețe, să nu înțelegi că emoțiile astea sunt firești, sunt ale tale, sunt absolut normale, mai ales în boală, în moarte, în despărțire, să le reprimi, refulezi și înlocuiești forțat cu acest pozitivism de tarabă poate fi un lucru extrem de periculos. Fiindcă ele nu dispar doar fiindcă tu gîndești despre ele că nu ar trebui să fie acolo. Sau fiindcă nu vrei să le simți și accepți ca fiind ale tale. Iar toate astea au rădăcini foarte adînci. De cîte ori ni s-a spus, mici fiind, că e rușine să plîngem, ne-au fost negate emoțiile. Ni s-a transmis că nu suntem ok dacă plîngem, că nu suntem de acceptat și de iubit cu toate ale noastre. De cîte ori ni s-a spus că nu avem motiv să ne plîngem, că uite, tata-mare a trecut prin război, mama a cules porumb la 10 ani să aibă bani de ghiozdan să meargă la școală, ne-a fost negat dreptul de a simți că ceea ce suntem și simțim e important.  Așa că am ales, inconștient, să nu avem voie să le mai simțim. Că sunt greșite, că noi suntem greșiți cînd le trăim. Iar azi proiectăm asta asupra celorlalți, le transmitem că problemele lor nu sunt importante, că emoțiile lor nu sunt în regulă, că nu au dreptul să se simtă cum se simt. Și atunci reprimăm la nesfîrșit, nu vorbim despre ce ne doare de frica de a nu fi judecați și a ne fi minimizate problemele, iar totul se închide într-un cerc îngrozitor de rușine și durere nespusă și nelăsată să fie.

Fiindcă frica de a simți durere, fuga de durere, de vidul interior, este cea mai comună trăsătură a ființei umane, oriunde s-ar afla ea pe pămînt. Am face orice să nu fim în contact cu partea dureroasă din noi. Or, abia atunci cînd ne dăm voie să simțim și emoțiile negative, să ne fie frică, să ne doară, să simțim disperare, gol, singurătate, durere, suntem în contact cu sinele nostru autentic și putem începe să ne construim pe noi. Fuga de durere, negarea emoțiilor negative (nu știu de ce naiba se numesc negative, cînd ele sunt atît de firești), este fuga de realitatea vieții înseși. Iar viața nu e numai cu pozitivism și ghirlande de flori mirositoare. Ba aș spune că e mai mult cu durere, cu încercări, cu boală, cu probleme, cu moarte, cu frică, decît cu vacanțe în peisaje mirobolante, extaz și fericire. Alergînd încontinuu după partea pozitivă a vieții, risc să pierd viața însăși, cu toate ale ei. Negîndu-i părțile mai puțin plăcute, mă amorțesc emoțional și pentru a simți părțile plăcute. Riscul cel mai mare în negarea, în reprimarea durerii, este acela că nu amorțesc doar emoțiile negative, fiindcă așa ceva nu este posibil, ci și pe cele pozitive și ajung să nu mai simt mare lucru în general. Să nu mai fiu în conctact cu nicio emoție. Să nu mai simt viața. Nu pot alege (conștient sau inconștient) să nu mai simt durerea, amorțindu-mă din punct de vedere emoțional, dar să continui să simt bucuria la aceeași intensitate. Cînd dau volumul încet durerii, îl dau și bucuriei, și extazului.

Peste tot, oamenii fug de durere. Se amorțesc cu alcool, cu droguri, cu mîncare, cu party-uri, cu zgomot, cu sport, cu muncă, cu activități peste activități, cu risc, cu adrenalină, cu filme, cu muzică, cu orice exces poate fi astupat vidul ăla interior. Facem binging cu orice se poate face binging. Iar, în timpul ăsta, viața alunecă pe lîngă noi, dar nu avem timp să observăm asta, suntem prinși să facem binging de ceva. Și apoi apare ceva neașteptat, neprevăzut, care nu se afla în socotelile noastre. O boală, o moarte a cuiva, ceva grav, care ne amintește cît suntem de fragili. Dar noi nu vrem să fim fragili și vulnerabili, fiindcă ni s-a spus de mici că nu e în regulă să fim așa, trebuie să fim puternici, așa că astupăm zgomotul ăla surd, interior, pe care ne-am străduit atît să-l amuțim de tot, cu o replică precum: o să fie bine, gîndește pozitiv!

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

23 Comentarii

  1. Ana Năstase 11 februarie 2018 at 17:38 - Răspunde

    Doamne, Petro a mea, cum e postarea asta. Îmi amintesc după ce s-a operat bunica mea, în perioada în care așteptam rezultatele biopsiei, toți ai mei își impuneau să creadă că o să fie bine, nu exista altă opțiune și nici nu-și dădeau voie să simtă altceva. Îmi doream și eu să fie bine, dar mi-era și frică, mai și plângeam, sentimente pe care ei și le reprimau până la punctul în care parcă nu mai erau acolo. M-au trimis pe mine să iau rezultatele, iar când a trebuit să îi sun pe toți și să le spun că e cancer, am avut sentimentul că am îmbolnăvit-o eu, că dacă s-ar fi dus să le ia ei ar fi fost altfel rezultatele. Visez la o lume în care oamenii să-și dea voie să simtă cum ai scris tu, pe cuvânt. Iar ai scris și după sufletul meu, mulțumesc, știi tu.

    • Petronela Rotar 11 februarie 2018 at 18:05

      of, draga mea, tare rău îmi pare pentru ce ai povestit aici. 🙁

  2. tatianatia 11 februarie 2018 at 20:06 - Răspunde

    M a uns la suflet postarea..atat de adevarata..atat de reala.
    Toata viata am dat sonorul incet durerii..si n am stiut de ce nu se mai aude bucuria..
    Am trecut prin diverse probleme..de boala a mamei..cu diagnostice dureroase, cu amputatii de picioare..le am dus,greu, dar le am dus..
    Dar toate pana la propriul copil..cand astepti rezultate de la tomograf..rmn..si ti se spune sa gandesti pozitiv..si las c o sa fie bine..si tu simti ca esti ca un fir de praf suflat intr o directie..dar nici macar acea directie n o stii.
    Abia acum am inteles ca a ti scoate sentimentele de neputinta, frica,spaima..etc la vedere, nu i o rusine..asa cum nu mi e rusine sa fiu bucuroasa..vesela.
    Multumesc ,Petronela!

  3. Dani 11 februarie 2018 at 20:07 - Răspunde

    Pana acum n-am avut parte de traume precum o boala necrutatoare. Dar, am avut si eu parte de cateva pierderi. Am ajuns sa imi cunosc reactiile la pierderi. Am nevoie sa stau sa jelesc, sa ma lase toti sa imi traiesc sentimentele, sa plang si sa imi fac treburile zilnice robotic. Pur si simplu sa ma lase sa imi gasesc elementul care sa ma faca sa accept o anumita situatie. De obicei, imi gasesc linistea stand de vorba cu D-zeu. Intr-o saptamana pot fi alt om. Daca imi neg acest drept sunt pierduta, ajung sa nu pot face lucruri simple fara sa imi ies din fire. Totusi, gandirea pozitiva ma ajuta zilnic, ma educa in a nu mai cataloga situatiile in bine si rau, normale si anormale, in a-mi irosi timpul enervandu-ma pe nimicuri. De cand aplic principiile acestea viata mea a luat alta turnura: am inflorit emotional si nu numai, persoanele toxice au ales sa plece din viata mea, am schimbat mediile care ma tineau legate de o stare de compromis continuu cu mine, frica, instabilitate, sunt mai conectata cu mine si cu ce simt, incerc sa nu ma judec si sa nu mai judec pe ceilalti. Drumul spre acceptarea mea completa e lung dar, incerc zilnic sa fiu cat mai sincera cu mine si cu ce simt.

    • benedeklaura 13 februarie 2018 at 11:06

      Foarte bine zis! Astea sunt ETAPELE si sunt OBLIGATORII!

  4. GMT 11 februarie 2018 at 20:40 - Răspunde

    Si pe mine ma irita acest fii pozitiv. Omul trebuie sa-si traiasca emotiile , sentimentele, gandurile personale asa cum sunt. Pe de alta parte, totusi, unui bolnav trebuie sa-i dai un pic de curaj, de speranta, sa-i arati un punct de vedere pe care el nu-l vede din cauza fricii. Exemplu: stiu ca iti este frica si este normal dar exista si vindecare, exista si miracole, cancerul asta am auzit, am vazut la altii ca are solutii…
    Am cateva prietene in lista cu cancer, care au ales sa publice situatia lor. Comentariile au fost de genul : multa sanatate, va fi bine (asta nu prea imi place, nimeni nu are certitudinea ca va fi bine, mai degraba putem spune ca poate ca va fi bine, ceea ce ne dorim), sunt alaturi de tine, mama mea sau fratele sau altcineva a avut la fel si acum este foarte bine.
    Cred ca omul in dificultate are nevoie de curaj, are nevoie sa vada ca iti pasa, are nevoie de ajutor care poate fi material ori moral.
    Nu este usor sa ai reactia corecta, uneori te prabusesti tu si ai nevoie ca cel in dificultate sa te sprijine.
    Suntem foarte diferiti unul de altul. Nu se poate niciodata spune cu exactitate sa faci asa sau nu, sa spui asa sau nu.

  5. Irina 11 februarie 2018 at 21:43 - Răspunde

    M -a zguduit fiecare cuvant…mai ales ca de curand mi -am pierdut tatal ,rapus de cancer.Si cumva e bine ca ,instinctiv poate ,nu ii spuneam ca va fi bine ,nu puteam spune astfel de lucruri ,simteam ca nu e ceea ce trebuie..si sper ca am facut bine.

  6. emina556 11 februarie 2018 at 22:27 - Răspunde

    Ati scris ceea ce gandeam si eu, dar nu am formulat inca pe hartie (ma rog, computer). Cred ca este un timp pentru toate, in viata. Avem parte de dureri de tot felul – si atunci suferim, apoi, firesc, intr-o buna zi incepe sa se estompeze durerea si ne revenim. Sunt si perioade bune – de bucurii, de realizari, ne bucuram. Toate, de fapt sunt lectii, incercari, experiente de viata. `Gandirea pozitiva` mi se pare o tampenie, ca multe alte emanatii ale unor psihologi facuti la apelul bocancilor. Asta este trend-ul… Multumesc d-na Petronela Rotar pentru inca un articol reusit, de care m-am bucurat. Toate cele bune!

  7. Oana 11 februarie 2018 at 22:38 - Răspunde

    Cand viata iti ofera durere, imprieteneste-te cu durerea, nu o face dusman. Asta am invatat in ani de terapie. Lasa durerea sa te invalue, sa te patrunda in toate ungherele fiintei tale si sa treaca. Permite-ti sa simti durerea cu toate simturile, sa o mirosi si sa o gusti. E a ta,e parte din tine si e buna.

  8. ML 12 februarie 2018 at 00:01 - Răspunde

    waw! saptamana trecuta am reluat legatura cu o amica despre care am aflat ca este in plina chimioterapie in urma descoperirii unui cancer agresiv la san. si am simtit din plin ce ai descris tu. prima mea reactie a fost o luuuunnnnggga tacere. apoi ma gandeam ca vreau sa stie ca sunt langa ea fara sa ii transmit ca ar trebui sa fie in nici un altfel decat este. asa ca am intrebat-o cum se simte, cum ii este moralul, care ii sunt urmatorii pasi in terapie. fara sa arunc cu cuvinte, care mie mi se par atat de goale si de anoste, vei fi ok. adevarul e ca nu am de unde sa stiu ca va fi ok. stiu ca este in cea mai provocatoare perioada din viata ei, in feluri pe care nici nu mi le poate spune, poate. asa ca am incercat sa ii transmit ca sunt aici pentru ea, ca e ok sau nu doar ca sunt aici. dar e greu. ma gandeam cat e de usor sa ii negi unui om durerea cu bune intentii. si cat de dureros poate fi ca cineva sa te asculte dar sa nu auda ce spui, doar sa astepte momentul sa dea drumul placii stricate… vei fi ok. nici nu iti mai vine sa spui ceva.

  9. Cristian Pascu 12 februarie 2018 at 10:09 - Răspunde

    Vestea si mai proastă e ca toți vom muri. Si finalitatea, ultima senzație, ultimul sentiment, e singurul care contează în concluzia dacă am fost fericiți sau nu. Iată : „Sunt tânăr încă, și voi rămâne tânăr, pentru că am un viitor, adevăratul meu viitor vine după mine” Lucian Blaga.Majoritatea conaționalilor noștri, vorba lui Dinescu, nu înțeleg că nu trebuie să fii mort pt a înțelege moartea. Poate si religia de trei parale, si incultura, ne fac atât de mărunți in fata realității și atât de inutili in a i sprijini pe cei care o trăiesc. We’re in plastic, it’s fantastic !

  10. Marina 12 februarie 2018 at 15:45 - Răspunde

    Multumesc…de peste un an de zile incerc sa fac orice doar sa nu mai simt durerea, dorul de tata.La inceput cand i s-a descoperit cancerul trebuia sa fiu puternica pentru el, pentru mama, simteam ca daca imi dau voie sa plang in fata lui nu o sa ma mai pot opri si nu o sa mai fiu buna de nimic.L-am ingrijit 5 luni, am facut tot ce se putea apoi am fost puternica cand a murit pentru ca trebuiau facute atatatea, nu aveam timp de plans…apoi am avut o perioada in care mi-am permis sa sufar dar i-a afectat pe copii asa ca iar mi-am oprit durerea, lacrimile.Sambata ii fac pomenirea de un an si tot stau si ma intreb de ce am starea asta asa aiurea, de ce nu ma pot bucura de puii mei minunati? Tocmai am primit raspunsul citind postarea ta.

  11. D. 12 februarie 2018 at 18:30 - Răspunde

    Cat de greu e si in depresie, cand nu vrea nimeni sa te asculte, pentru ca tu trebuie sa fii bine, trebuie sa ai vointa, trebuie sa faci ceva. Trebuie de toate. Si in plus, nici nu ai motive reale, zic ei. Oamenii se supara pe tine pentru ca esti trist… Asta nu face decat sa mai adauge un motiv de suferinta, pentru ca nu te lasa sa o traiesti si sa te ajute cum ai nevoie.

    • Petronela Rotar 13 februarie 2018 at 13:36

      oamenii fug de propria lor suferință, de aia se supără. nu e despre tine, ci despre ei…

  12. dani 13 februarie 2018 at 12:09 - Răspunde

    Din viata fac parte si durerea si bucuria si esecu si succesul si moartea si insasi…viata..Dupa umila-mi parere,a incerca sa fii pozitiv inseamna sa ajungi la un anumit echilibru interior in care sa analizezi situatia echidistant si sa nu intri in panica…sa incerci sa gestionezi cat mai bine…sa intelegi ca exista si o situatie mai buna (poate nu atat de buna pe cat iti doresti ) decat cea in care esti si sa incerci s-o gasesti…
    Cu cat inaintez in viata imi dau seama ce parinti extraordinari am avut si din pacate nu am stiut sa le spun suficient cat de mult ii apreciez…pentru ca m-au facut sa ma uit in primul rand in viata mea dandu-mi de inteles ca puterea sta in mine!….spunandu-mi ca a te uita peste gard e pierdere de timp si energie si nu iti foloseste la nimic…ca rasul intotdeauna te ajunge!…Ca nu suntem Dumnezeu sa judecam si fiecare om are dreptul sa faca ce crede el cu viata lui…iar alegerile lui bune sau rele se vor vedea in actiunile viitoare…acum , sa nu se inteleaga ca eu nu am facut greseli sau ca viata mea e un succes continuu…
    Vezi tu, unii primesc si li se pare normal,altii lupta din rasputeri sa iasa la liman…Citindu-ti postarile am apreciat mereu forta si sinceritatea cu care tu te dezvalui si cum din experienta ta impartasesti ,ajutandu-i pe multi sa se inteleaga sau sa realizeze ca nu li se intampla numai lor!

  13. AMALIA 14 februarie 2018 at 12:57 - Răspunde

    Buna Petronela. Citindu-ti articolele mi-am dat seama de cata nevoie am de terapie.
    Toate evenimentele petrecute in ultimul timp ( o chimioterapie urata, probleme cu copii, neintelegeri cu sotul ) m-au adus intr-un stadiu de disperare ca nu mai stiu cum sa reactionez la lucruri simple din viata mea. Si cred ca ar trebui sa incep sa ma cunosc pe mine mai intai si apoi sa repar tot raul facut. Vreau sa ma vindec de traumele din copilarie care se pare ca inca ma mai urmaresc.
    Sunt din Brasov si inca nu am gasit un loc unde sa fac terapie. Te rog daca poti sa-mi recomanzi pe cineva ti-as fi recunoscatoare.

    • Petronela Rotar 14 februarie 2018 at 13:08

      Adina Bereș, cu toată încrederea.

  14. Delia 16 februarie 2018 at 05:55 - Răspunde

    Bună Petronela ! Poti să recomanzi un psiholog din Constanta?

    • Petronela Rotar 19 februarie 2018 at 16:23

      din păcate, nu știu pe nimeni acolo…

  15. Cristi 2 martie 2018 at 08:33 - Răspunde

    Când cei apropiați spun „nu mai plânge, o să fie bine”, sau când mama iți da exemplul bunicilor, care au trecut prin chestii mult mai grele, ei nu vor să-ti reprimi durerea.
    Vor doar să-ti fie mai bine, cumva aratandu-ti ca alți oameni (poate chiar pe același palier genetic cu tine) au putut trece peste probleme.
    Nimeni nu vrea să-ti reprimi nimic, premisa e greșită.
    Da, oamenii nu au o educație în a ajuta un suferind, dar în nici un caz nu vor să te „tortureze”.
    Iar cine nu te accepta și suferind, poate nu e omul pe care ar trebui să-l ai în apropiere.

    • Petronela Rotar 2 martie 2018 at 09:56

      nu am zis nicăieri că vor să te tortureze, ci că fac rău cu cele mai bune intenții.

  16. O admiratoare 3 martie 2018 at 23:29 - Răspunde

    intelept

  17. Aurora Bîlea 12 martie 2018 at 13:24 - Răspunde

    Mulțumesc!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: