muza

1

În toamnă eram la un tîrg de carte de aici, din Brașov, unde am auzit-o pe Denisa Comănescu recomandînd cartea asta, așa că mi-am luat-o imediat. Nu îmi amintesc să fi citit vreo carte din colecția Raftul Denisei care să nu îmi placă. I-a venit rîndul abia acum, însă a fost o lectură exact atît de bună pe cît mă așteptam.

Aș vrea să fac un mic desclaimer acum: eu scriu pe blog despre cărțile pe care le citesc și îmi plac (despre cele care nu cred că merită recomandate nu scriu, mă oftic doar că am pierdut vremea) din dorința de a le împărtăși cu voi. Nu fac recenzii, cronici, cu atît mai puțin critică literară, sunt doar un cititor împătimit încă de cînd aveam 6 ani, și scriu subiectiv și personal despre cărțile care consider că merită să ajungă în cît mai multe mîini.

Muza, de Jessie Burton, este în mod clar una dintre ele. E o carte care m-a prins foarte repede și atît de tare încît, într-una dintre nopți cînd, obosită de toate cele, am lăsat-o din mîini și am adormit, am visat că înțeleg legăturile din carte pe care autoarea le întrețese excelent, doar că a doua zi mi-am dat seama că visul mă înșelase, iar Jessie Burton a fost mult mai ingenioasă decît atît. Mă simțeam ca într-un film polițist în care crezusem pe la jumătate că știu că e criminalul, dar la final s-a dovedit că era cine mă așteptam cel mai puțin. Sigur, nu e o carte polițistă, absolut deloc, însă are un tip de suspans care pe mine m-a dus cu gîndul acolo.

Povestea se desfășoară pe două planuri, unul în Londra anilor 60, celălalt în Spania anilor 30, în sud, într-un ținut unde mă voi afla curînd, iar coincidența asta mi-a plăcut tare, ambele atît de bine ținute de autoare încît, de fiecare dată cînd se făcea trecerea de la unul la celălalt simțeam concomitent regretul de a abandona un șir al poveștii, dar și bucuria de a fi reluat celălalt, întrerupt mai înainte.

O negresă din Trinidad, îndrăgostită de Marea Britanie, de scris, de literatură, Odelle Bastien, este personajul prin ochii căruia se filtrează realitatea primului plan. Cînd se angajează ca dactilografă la Institutul de Artă Skelton, viața lui Odelle se schimbă: o cunoaște pe Marjorie Quick, directoarea institutului, o femeie care intuiește că e talentată și o sprijină să își vadă publicat scrisul, dar îl întîlnește și pe Lawrie Scott, proprietarul unui tablou care pare a fi o capodoperă pierdută a unui pictor spaniol. În jurul tabloului se țese apoi întreaga poveste, atît a picturii în sine, cît și a personajelor care au asistat la facerea lui, poveste care se întinde pînă în zilele povestirii. Odelle înțelege că între Marjorie și tablou există o conexiune pe care nu și-o poate explica, așa că se străduiește să pună cît mai multe lucruri cap la cap. Nu voi spune mai mult despre acest plan, fiindcă e genul de carte care chiar nu merită un spoiler, vă voi strica plăcerea lecturii dacă vă povestesc traiectul personajelor, legăturile dintre ele și așa mai departe. Ce mi-a plăcut foarte mult este felul în care autoarea aduce în discuție foarte subtil, creînd senzația că nu le dă importanță, teme grave precum rasismul, condiția femeii artist, sexualitatea, educația catolică, libertatea și nevoia de a crea etc.

Al doilea plan, preferatul meu, se întîmplă în Spania, în perioada Războiului Civil, într-un sat din sud, unde familia unui dealer de artă vienez, Harold Schloss, se retrăsese pentru ca soția acestuia să-și trateze depresia. Olive, fiica lor, este pictoriță, însă pare să nu aibă nicio șansă să se împlinească artistic. „Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînţeles, să pună mâna pe-o pensulă şi să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi nişte artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferenţa. De când era mică, jucându-se prin colţurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienţii lui, bărbaţi şi femei, şi adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbaţii tineri decât în cineva de acelaşi sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până şi Olive ajunsese să creadă în ea uneori”.

Încă din prima zi, în viața familiei Schloss își fac apariția Isaac Robles și sora lui, Teresa, doi tineri săraci, profund implicați în zvîcnirile politice din țara lor, iar ciocnirea celor două lumi va avea consecințe dramatice asupra fiecăreia. Isaac este și el artist, iar de el se vor îndrăgosti și îl vor folosi pentru scopuri diferite, pe rînd, Olive și mama ei. Olive va reuși să primească aprecierea tatălui, iar mai apoi, a unei lumi întregi, atribuindu-i lui Isaac, un bărbat exotic, picturile sale.

Sunt multe lucruri de spus despre cartea asta: însuși subiectul tabloului descoperit este unul care incită la interpretări și care a fost larg tratat de pictori precum Goya sau Velasquez, ca să-i enumăr doar pe cei mai celebri dintre ei. E vorba de moartea a două martire creștine, Justa și Rufina, ucise pentru păcatul de a nu fi renunțat la arta lor. Este o carte captivantă, foarte bine scrisă și excelent tradusă de Veronica D. Niculescu. O lectură plină de suspans și frumusețe, pe care am sorbit-o în două zile.

Cartea e de găsit aici, cu transport gratuit.

O a doua carte despre care mi-am propus să scriu două vorbe este Numele meu este Anton, de Geo Dinescu. Geo este femeie (apropo de cartea de mai sus, în care este vorba de identități bărbat-femeie manipulate, iar mai apoi atribuite greșit), iar eu am aflat asta abia cînd eram pe terminate cu lectura, și specific lucrul acesta pentru că mie personal mi se pare important să știu dacă o carte este scrisă de un autor sau de o autoare.

E o carte despre care am aflat de la o prietenă care mi-a mărturisit că a făcut-o varză, citez exact, și mi-a vorbit în termeni foarte elogioși, așa că eu, foarte curioasă, am și luat-o și m-am apucat de citit, deși aveam pe noptieră alte cinci cărți la rînd.

Numele meu este Anton este o carte despre care am sentimente amestecate. Deși elogiată de TO Bobe, de exemplu, pe coperta patru (eu citesc mereu coperta patru), nu pot să zic că m-a prins foarte tare stilul autoarei. Cartea este construită din mici bucăți confesive, toate începînd cu fraza: numele meu este Anton și am x ani, unde x este înlocuit de vîrste diferite, de la un an la 80 de ani, fără vreo logică cronologică și care alcătuiesc portretul robot al unui personaj pe care eu l-am detestat cu putere. Și tocmai asta mă face să scriu despre carte, dacă mi-a displăcut atît de mult personajul înseamnă că scrisul și-a atins scopul.

Anton este un psihopat cu care empatizezi în anii copilăriei mici și poate chiar ai adolescenței, și căruia îi urmărești, neputincios și revoltat, destinul. Crescut într-o familie abuzivă, în care asistă la bătăi crîncene, la sinuciderea tatălui, la refularea emoțiilor, unde e sfîșiat între o Bunică (pe care o divinizează, de unde și majuscula) care o detestă pe mama sa și nu pierde nicio ocazie să o afirme, și mama sa, Anton devine un adult extrem de disfuncțional, care se urăște pe sine, urăște pianul, deși are parte de succes datorită lui, își urăște soția, copilul, îi chinuie pe toți și ruminează gînduri obsesive despre prima lui iubită.

Nu mi-au plăcut tușele forțate ale întîmplărilor, care par neverosimile din această cauză, și nici felul în care vocea personajului nu reușeste să se calibreze în acord cu vîrstele atribuite. Diferențele între ceea ce spune Anton la 6 ani și la 80 nu mi se par suficiente, iar la un moment dat tonul devine redundant, plictisitor, silit, artificial.

Însă cred că e o carte care merită citită, este posibil ca pe mine să mă fi enervat atît de tare personajul, încît judecata mea să fie mult prea emoțională, mai ales că mi-a fost recomandată de un om în ale cărui gusturi am încredere. Merită o șansă, mai ales că se citește rapid.

E de găsit aici.

Și nu plec pînă nu vă spun că dintre toate filmele de Oscar sau nu, pe care le-am înghițit cu ghiotura în ultimele săptămîni, două mi-au plăcut foarte: Call me by your name și Three Billboards outside Ebbing, Missouri. M-am bucurat mult pentru Oscarul luat de Frances McDormand, care face un rol excepțional și foarte greu în filmul ăsta pe care eu l-am văzut ca fiind despre suferință și furie și modurile diferite în care ființele umane reușesc să le facă față. În plus, e cu Woody Harrelson care aici e foarte Woody Harrelson. L-am iubit tare în filmul ăsta și am plîns la scenele lui, mai ales cele cu scrisorile. Neapărat de văzut ambele.

1 COMENTARIU

  1. Three Billboards outside Ebbing, Missouri e si preferatul meu de la Oscar. foarte destept, profund si bine realizat. s-a lipit instant de mine.

    si multumesc pentru recomandari, desi teama ca nu voi avea nimic (la fel de bun) de citit dupa tine, tot nu devine mai potolita. m-ar ajuta daca mi-ai da exemple de scriitori, care au un stil ca al tau, exact ca al tau, plsss, daca exista. altii doar m-ar oftica, ca nu sunt tu. sunt foarte particulara in gusturi si cand gasesc ceva ce-mi place, vreau doar acel ceva, restul devenind (si mai) neinteresant. clonarea ar fi o idee. 😀

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.