În loc de primăvară, ninsoare. Nici măcar pîrtiile nu îmi surîd. M-am trezit cu febră și o senzație de disconfort în gît, pe canalul nazal în sus. Și cu carnea dureroasă, de parcă m-ar fi frămîntat o mie de draci peste noapte, ca pe Ivan Turbincă.
Apropo de povești, a trebuit un modul de terapie de grup de opt ore pe tema Umbrei lui Jung ca să descopăr de ce povestea mea preferată e povestea mea preferată. Și care mi-s fricile legate de mine cele mai adînci, cele mai îngropate. Nu aș fi zis că după atîta terapie mai pot zăcea în pat cu atîta durere în suflet, abia descoperită, abia scoasă la suprafață. Căcatul din tine nu se termină niciodată. Suntem hîrdaie de rahat bine îngropat, bine camuflat de ghirlande de flori închipuite. Și iar îmi amintesc de psihiatrul lui Vian, care curăță cu dinții mizeria tuturor și nu știu dacă fiorii care mă cuprind sunt frisoane de febră sau groază.
Ok, să zicem că vrei să te uiți în tine adînc și că te crezi pregătită să vezi ce e acolo, să fii și personajul negativ al propriei povești. Să zicem că știi că tot ce te deranjează la alții, ce îți provoacă reacții puternice e și în tine, e acolo, e Umbra ta, inacceptabilă, de neasumat pînă atunci. Dar uite că te răpune, de fapt. Uite că te lasă fără suflare, zăcînd în pat, transpirînd rece: eu sunt asta, eu, eu, eu?!
Știi toate astea, ești mai aware decît ai fost vreodată în viața ta, știi că orice alegere faci, de la felul în care te îmbraci, ce pui de Facebook, ce îți place, care sunt preferințele tale, totul, dar totul spune ceva despre tine ce nu ești pregătit să integrezi și ajungi să îți dorești să nu fi știut toate astea, să nu te mai analizezi atît, să te doară mai puțin. Dar fără durere nu e vindecare, așa că cureți puroiul, cureți, cureți, strîngi din dinți și mai cureți puțin.
Terapeuta zice: numiți filmul vostru preferat de dragoste și ție ți se devălmășesc în cap almodovari, vontrieri și castellito, îți pică fisa aproape instant și de ce, care îți sunt credințele și tiparele și, în consecință, alegerile, apoi terapeuta zice: luați o hîrtie și scrieți, luați o foaie și desenați, ți-e frică să te apropii de ele, întotdeauna ce iese acolo e și ce te aștepți deja, dar mai ales ce nu te aștepți. Și-apoi zaci, cu rana deschisă, bine, bine, dar cît va mai durea? Cîtă terapie e prea multă terapie, cînd e timpul să te oprești? Și bănuiești răspunsul, așa că nu îl vrei de-a binelea, vrei doar să te mai victimizezi puțin.
Te duci acasă și te uiți și reuiți la Breaking the waves, și la Volver, și Not ti muovere, și Venuto al mondo, și Dancer in the dark, și pui mîna pe Fîșii de rușine al lui Fulaș și nu te lași pînă nu termini cartea și filmele și citești, și te uiți, și stai așa, cu toate rănile deschise, ca un mare ars.
Terapeuta zice: cum te simți după modul? Călcată de tren, răspunzi, dezmembrată. Lasă-te, zice terapeuta. Tolerează. Mă las, mă îndur, îndur, tolerez, mă tolerez, plîng, mă curăț, nu o să se termine niciodată, nu te ocupi cu îngropatul 38 de ani și apoi în doi dezgropi tot, nu-i așa?
Apoi te înscrii la următorul modul, din martie, sperînd că te vei încălzi puțin pînă atunci. Mai ales pe interior.
O să fii bine, o să fiu bine, bine, bi-ne, b i n e…
foto credit: Noell
Hmmmm, eu zac… cu durere de gat, de cap si nu mai stiu nici eu ce altceva, pe interior! Oare de ce?
Si acum voi reciti de cateva ori ce ai scris:(
Nu ți-e frică de faptul că atunci când te vei „echilibra”, când vei „curăța” ce-i de curățat, nu vei mai avea atâta emoție ca să scrii bine? Spun asta pentru că viața celor „echilibrați” sau „normali” este foarte anostă și prozaică, dacă o iei la puricat. Eu de exemplu am o viață echilibrată, cu o copilărie „fericită” din care vin (și mă duc cu gândul) ca dintr-o țară – așa cum zice Antoine de Saint-Exupéry. N-am avut traume sau încercări extraordinare, ci doza obișnuită de bune și de rele. Dacă m-ar întreba cineva care ar fi cele mai importante momente… Citește mai mult
Pana iti raspunde Petro, iti scriu si parerea mea 🙂 Ba da, dispare din inspiratie cand te tot vindeci. Daca nu te mai dor atatea chestii, daca nu esti tot sufocat, ba chiar te bantuie fericirea sau normalitatea, e normal ca nu mai poti arde in scris ca inainte. Totusi, merita, pentru ca nu-ti da nimeni la sfarsitul vietii un premiu pentru colcait insistent in suferinta proprie. Oamenii iti citesc o carte, dupa care isi vad de viata lor relativ frumoasa. Tu ramai in cartea aia, fiind chiar personajul. Si mai cred ca exista diverse feluri de scriitori si de… Citește mai mult
asta a fost și una dintre conștientizările mele în terapie: sunt un personaj interesant fiindcă asta am crezut despre mine că trebuie să fiu. au fost toate alegeri inconștiente, viața mea e nu unul ci cinci romane fiindcă eu am ales, inconștient, așa. așa că nu mă tem de echilibru și nici normalitate, nu îmi sunt proprii. 🙂
Buna, si eu vreau sa-ti raspund, mi se pare ca cheia este in finalul mesajului tau: „m-am jucat” – un om „normal” are pastrate aproape intacte capacitatea de a se juca si pe aceea de a iubi. Oamenii care au fost abuzati, nu; omul este o fiinta emotionala in primul rand, nu e ca si cum te vindeci de pulsiunile din tine; iar pe alea le poti descarca si „vindecat” fiind, ba chiar te poti juca – in loc sa exorcizezi niste demoni, te poti juca cu ei, ii poti asterne pe hartie din postura de prieten, nu din cea… Citește mai mult
Au, cat inteleg durerea asta sfasietore… Cat e de grea de suportat da’ si cat bine lasa in urma odata ce-a iesit. Cum zice terapeuta : las-o sa vina, imbratiseaz-o si las-o sa plece. Nu e prima. nici ultima 🙂 Pana si cu umbrele astea schioape putem sa ne iubim. poate ca trebuie sa renuntam la perfectiune?
La terapie m-a pus sa imi scriu numele, pe o foaie, de multe ori. Bucuroasa, am dat foaia.
„-Mihaela, tu vezi ca ai scris numele tau si a aparut un zid, nu?”
M-am uitat. Pe foaie, numele meu scris de zeci de ori forma un zid perfect. Caramizile erau „Mihaela”. Oare cat gunoi mai am? Cat dureaza sa curat raul adunat in 39 de ani?
Petro, vindecă-te! (singură – prin scris sau împreună cu grupul) Scrisul e terapie și la fel sunt ședințele pe care le faci. Bine că vrei și ai libertate! Există tineri imobilizați la pat care se gândesc că fericirea ar fi o oră printre oamenii din stradă – am văzut un astfel de reportaj cu un tânăr de douăzeci și… era dependent de aparatul de respirat. Pe mine m-a marcat… am văzut de atunci altfel viața. Bucură-te de ceea ce ai! Sunt etape și etape pe care trebuie să le traversezi. Mai ușor, mai pe brânci, mai ajutată. Trebuie să-ți spui:… Citește mai mult
cu tot respectul cuvenit, sfaturile mi se par tare inoportune atunci cînd oamenii se deschid. deschiderea se primește și atît. nu se judecă. nu i se dau sfaturi celui care a făcut-o. dacă am ști să tăcem și să spunem un simplu mulțumesc atunci cînd e cazul, lumea asta ar fi mai puțin dureroasă.
Petronela, poate o sa te” șocheze „pe moment( așa am pățit eu) dar nu pot sa-ți spun ce bine mă simt acum….după un an de răni deschise.. Sunt alt om…vindecarea s-a produs miraculos- și, nu , nu e vorba de vreo terapie „acreditata”….eu l-am descoperit pe Mooji și ulterior pe Papaji. …Terapie e puțin spus….catharsis , shoc nu alta…poți sa arunci un ochi dacă te simți suficient de curajoasa….deși, alții prefera pe Jung.
Revin, chiar dacă intuiesc ca ai rămas pe moment consternata și „interzisa”…uite una și mai lata, și nu e nici o gluma sau mistocareala…Vreau sa te intreb dacă de vindecarea cu ayahuasca te-ar tenta( vreodata) ? 🙂
nu 🙂
@mihaelao – am decis ca, pe banii mei, pe timpul meu, spațiul meu, hostingul meu, să nu mai tolerez comentarii de zeci de fraze toxice. numai bine.
Eu îți mulțumesc! Comentariul meu mi-am dorit să-l percepi ca o susținere, dar am constatat că am gândit greșit și m-am întristat. Îmi cer scuze!
La terapia de grup ni se interzice să avem păreri, să comentăm în vreun fel cînd altul se deschide, să dăm sfaturi, să intervenim. Trebuie doar să ascultăm și să primim ceea ce ni se oferă, dacă ne ajută în vreun fel, bine, dacă nu, oricum nu e treaba noastră să dăm sfaturi. E ceva ce ar trebui predat la școală în clasele mici. Sfaturile necerute pot face mai mult rău, poți veni pe niște răni ale omului respectiv. 🙂
wow.. asta da revelatie.. sa nu dam sfaturi.. si doar sa ascultam.. dar ce poti spune cand celalalt tace si se uita la tine asteptand sa zici ceva?
Nimic….sa-i asculti tacerea, e un alt fel de comunicare.
uau, deep…