loveless: o viață măruntă

4

O viață măruntă este cea mai bună și cea mai copleșitoare carte pe care am citit-o în ultimul timp. O carte care m-a ținut ca în transă pe parcursul celor 698 de pagini și trează pînă spre dimineață în multe nopți în care am ajuns tîrziu acasă (am făcut, concomitent, maraton la cinema cu filmele cîștigătoare la Cannes, așa că am halit tristețe și disperare pe pîine, artistic, de trei ori pe zi). Au fost nopți în care m-am trezit după o oră de somn și nu am mai putut adormi, cu mintea plină de cartea asta sau de vreo imagine din vreun film…

Citisem prin cronicile peste care am dat că este o carte a prieteniei, care are în prim plan povestea a patru prieteni, însă eu nu am citit-o deloc în cheia asta. Dacă nu vă plac spoilerele, cred că ar fi bine să renunțați acum la citit, fiindcă nu pot vorbi despre cartea asta fără să spun despre ea tot ce îmi vine să spun. Eu am citit-o ca pe o cartea a suferinței dincolo de limita imaginabilului, o carte a abuzurilor atroce și a felului în care ele schilodesc definitiv oamenii, o carte a lipsei de iubire și a disperării, a încercării disperate de a recupera iubirea și o fărîmă de demnitate atunci cînd ești complet zdrobit pe interior și exterior. O carte a dependențelor de toate felurile. Dar nu neapărat ca pe o carte a prieteniei. Fiindcă (defect al meu dat probabil de multa terapie) am văzut legături mult mai subtile la nivel psihologic, excelent construite de Hanya Yanagihara. De altfel, pe parcursul narațiunii, care îi urmărește pe cei patru prieteni (de fapt, pe Jude, iar în relație cu el și pe Willem, al doilea ca importanță în economia romanului, pe JB și Malcolm) de la vîrsta studenției pînă în momentul morții, legăturile dintre ei se modifică substanțial, fie se răcesc fără putință de reconciliere reală, fie se transformă în idilă, în iubire cu rol salvator. De altfel, ce este prietenia, dacă nu o relație care să te conțină cu toate ale tale, care să îți ofere iubire și acceptare, în siguranță?

Este, în primul rînd, o carte foarte crudă. Sunt scene atît de dureroase și de vii (și atît de multe!) încît uneori am simțit că trebuie să iau o pauză să respir profund ca să pot continua. Scenele în care Jude, eroul principal, un copil aruncat la ghenă de mama lui, găsit, crescut și abuzat fizic și sexual apoi de călugări și asistenți sociali, obligat să se prostitueze, rănit și mutilat, umilit, schilodit fizic și sufletește, rememorează trecutul sunt atroce. Și la fel de atroce sunt cele în care se taie, se înfometează, se arde, se lovește, pentru a-și muta durerea din interior spre exterior, pentru a-și amorți și amuți demonii care nu îl lasă să trăiască. Care sunt șansele ca cineva ca el să se repare în urma atîtor traume, să ajungă să fie un om cît de cît normal, să iubească și să fie iubit, să se valorizeze, să creadă despre sine că merită iubire și respect sau măcar că e și el la fel ca ceilalți?, este întrebarea care îl obsedează pe Jude și la care încearcă să răspundă scriitoarea. Niciuna, astfel încît presimți pe tot parcursul cărții finalul, singurul posibil. Jude a fost stricat definitiv și este ireparabil.

Sunt foarte multe lucruri de spus despre cartea asta. Aș putea vorbi despre ea ore întregi. Despre cît de inteligent este construită și cît de bine sunt ținute în frîu toate firele narative. Despre finețea psihologică cu care este construit fiecare personaj și legăturile dintre ele (spre exemplu, Willem, fiu de țărani din Wyoming, cu doi părinți absenți emoțional, împietriți, și un frate handicapat care îi este singura ancoră afectivă și pe care îl îngrijește toată copilăria, devine cel mai bun prieten al lui Jude cel handicapat fizic și emoțional, iar apoi iubit, fără să înceteze niciodată să încerce să îl salveze. Harold, profesorul care îl înfiază pe Jude cel de 30 de ani, este fostul tată al unui copil diagnosticat la 4 ani cu o boală rară care îl transformă în legumă și îl ucide, iar în calitate de tată adoptiv ajunge și să îl șantajeze și controleze pe Jude pentru a-i salva și prezerva viața, o viață pe care acesta nu o mai dorește). Despre naturalețea relațiilor gay, care sunt imprimate cu exact atîta umanitate cîtă era nevoie.

Willem îl privi și simți același lucru pe care-l simțea uneori cînd se gîndea – se gîndea cu adevărat- la Jude și la viața lui: tristețe, i-ar fi putut spune, dar nu tristețe compătimitoare, ci una mai cuprinzătoare, care părea să se extindă asupra tuturor celor oropsiți, a miliardelor de oameni pe care nu-i cunoștea și care toți își duceau viețile lor, o tristețe amestecată cu mirare și venerație față de cît de tare se străduiau ființele umane de pretutindeni să trăiască, chiar și atunci cînd existența lor era nespus de chinuită și situația lor de viață părea cumplită. Viața e atît de tristă!, își spunea el în acele momente. E atît de tristă și, totuși, mergem cu toții mai departe. Ne agățăm cu toții de ea și fiecare dintre noi caută ceva care să-i aducă alinare. Dar nu spuse nimic din toate astea, ci se ridică în capul oaselor, luă fața lui Jude în mîini și-l sărută, după care se lăsă să cadă înapoi, sprijinit de perne.

Dar da, cel mai mult eu am văzut-o ca pe o carte a lipsei de iubire și a căutării iubirii, în toate formele ei, cea erotică fiind pe ultimul loc între ele. Aproape că nu există personaj care să nu fie marcat de lipsa iubirii. Chiar dacă ceilalți trei prieteni ai lui Jude au avut familii normale, fiecare dintre ei este marcat de această carență afectivă din copilărie și are relații disfuncționale cu propriii părinți și nu numai. Și propriii colaci de aparentă salvare. Dacă nu ați citit-o, o găsiți aici, cu reducere de 20% și transport gratuit. 

O să trec, pe fundalul ăsta, de la literatură la cinematografie, fiindcă într-una dintre seri, pe cînd aveam romanul ăsta bine înfipt în cap, ajunsesem pe la pagina 500, am văzut Loveless, un film rusesc al regizorului Andrey Zvyagintsev, un film pe care aș vrea să îl recomand cu 100 de guri și care m-a făcut zob în scaunul sălii de cinema.

Nominalizat la Palme D’Or, cîștigător al premiului juriului, Loveless este un film pe care eu i-aș obliga să-l vadă toți cei care sunt sau își doresc să fie părinți. Dar mai cu seamă pe cei care se află în separare, divorț, despărțire și au unul sau mai mulți copii, pe care îi folosesc mai mult sau mai puțin să se răzbune pe fostul sau fosta. Cunosc eu minimum o duzină.

Loveless este un film despre lipsa de iubire perpetuată, despre victime ajunse călăi, atît de egoiste și orbite de propria durere încît nu pot percepe durerea propriilor copii. Spoiler alert și aici.

Într-un apartament din Moscova zilelor noastre, o mamă acră și rea își umilește copilul de nici 10 ani în fața celor care au venit să vadă și să cumpere casa. Casa ce fusese pînă atunci acasa copilului și care acum se destramă: părinții divorțează, apartamentul va fi vîndut, iar pe el nu îl vrea niciunul. În cele cîteva interacțiuni între mamă și copil pe care le vedem la început este doar umilință, agresivitate, ranchiună. Seara, cînd apare și tatăl, cei doi se ceartă năpraznic și, fără să se gîndească măcar că fiul lor, pe care ei l-au adus pe lume fără ca el să fi cerut, îi aude, dincolo de ușă, plîngînd amarnic, își aruncă unul altuia responsabilitatea creșterii lui, ca și cum ar fi un obiect de care nu se pot descotorosi. Mama nu l-a vrut, oricum, niciodată, iar acum nu are de gînd să își sacrifice fericirea din cauza lui; tatăl nu are în plan deloc să-l ia el, are deja pe drum altul, cu amanta care așteaptă, cu burta la gură, să se termine divorțul. Ar mai fi două opțiuni pentru el, casa de copii sau bunica maternă, o viperă care nu are de gînd oricum să-l primească. În camera lui, copilul ascultă lipit de ușă și încovoiat de durere. Fiindcă nu există durere mai mare decît aceea de a nu fi iubit și dorit de propria mamă, cea care te zămislește și aduce pe lume. Și odată ce ai trăit durerea aia, ca și în cazul lui Jude din romanul Hanyei Yanagihara, golul acela devine de neumplut vreodată.

Certați și plini de resentimente și ură, cei doi se duc la culcare fără să fi tranșat cui îi revine povara copil. Așa că povara decide să se rezolve singură și dispare de acasă. Pleacă la școală și nu se mai întoarce.

Doar că nimeni nu observă. Prinși în povești de amor fiecare, ea cu un bărbat mai bătrîn și bogat, el cu o femeie mai tînără și mai frumoasă, după serviciu se întîlnesc cu amanții, ies la restaurante, fac poze cu mîncarea și le pun pe Instagram, fac sex, tatăl rămîne la amantă, mama ajunge acasă obosită după întîlnire și fornicații, nimeni nu se obosește să îl sune pe copil sau să verifice dacă a ajuns acasă. Abia cînd copilul nu ajunge două zile la școală, profesoara sună și îi anunță mama că lipsește. Scena în care cei doi se întreabă unul pe altul dacă l-au mai văzut pe Alioșa și se acuză reciproc că ar fi trebuit celălat să știe de el este halucinantă. La fel cum este și alta, mai tîrziu, cînd coordonatorul echipei de căutători o întreabă pe mamă detalii despre prietenii sau pasiunile sale, iar femeia e nevoită să recunoască că nu știe, nu își cunoaște copilul, habar nu are ce e în mintea sau sufletul lui, a fost prea ocupată cu altele ca să se obosească cu chestii atît de neinteresante.

Poliția nu are ce face nici în Rusia, la fel ca în România. Îi îndrumă însă spre o echipă de profesioniști, voluntari, specializați în persoane dispărute, un mecanism excelent care se pune în mișcare și în cazul lui Alioșa. Părinții sunt trimiși la bunică, să verifice dacă nu cumva se află acolo, prilej excelent pentru regizor să pună focusul pe lipsa iubirii pentru propriul copil, a cărei față hîdă o vedem transmisă din bunică în mamă. Pe drum, cei doi se războiesc cumplit, iar dispariția copilului este doar un nou neajuns adăugat problemelor pe care deja le au. Asta ne mai lipsea acum, să plece de acasă și pramatia aia, spune tatăl. Iar cuvîntul pramatie revine obsesiv în gura lor, aproape pe tot parcursul căutărilor. Afară ninge, crainicii anunță la radio înrăutățirea vremii, cei doi stau în căldura habitaclului și se ceartă (iar apoi, îi vedem dormind lîngă amanții lor, în paturi calde) însă nimănui nu îi trece prin cap să se întrebe cum îi e copilului, dacă e la adăpost undeva, dacă nu îngheață, dacă e speriat, singur, înfometat, trist, disperat, pierdut, atacat, mort, rănit? Și nu doar atunci, ci niciodată nu apare cea mai mică îngrijorare a vreunuia dintre părinți în acest sens.

Bunica este un personaj care poate fi o babă româncă clasică: plină de ură, furie și resentimente față de propria fiică, nu se îngrijorează deloc că nepotul a dispărut, ba o amenință pe fată că nu îl va primi la ea. Pe drum înapoi, ea i se confesează viitorului fost soț și îi spune că nu l-a iubit niciodată, nu a vrut nici copilul, a vrut doar să scape de maică-sa, iar el a fost vehiculul potrivit atunci. E lăsată în drum. În seara în care Alioșa nu s-a mai întors acasă, deși ea habar nu avea, Zhenya (așa o cheamă pe fiica-mamă) face o mărturisire post sex amantului ei, în care vorbește despre mama ei, cît de rea e, cum nu a putut-o iubi, cît de urît s-a purtat cu ea cînd era copil. Și nu are nici cea mai mică conștientizare că despre sine vorbește, că ea este aceea, în asta s-a transformat. Iar ăsta e un fenomen pe care îl observ zilnic în jurul lor: oameni care au fost victime ale abuzului cuiva și sunt așa de absorbiți de propria suferință încît nu pot vedea deloc că fac exact același lucru oamenilor din jur, că ei înșiși au devenit cei pe care îi urăsc.

Există un singur moment în care cei doi sunt zguduiți: atunci cînd sunt chemați să identifice cadavrul mutilat al unui băiețel cu semnalmente asemănătoare, despre care afirmă cu siguranță că nu este el, dar refuză să facă testul ADN care să confirme, un alt mecanism de apărare. Abia atunci izbucnesc în plîns și înțeleg grozăvia întîmplării, însă nu ratează ocazia să dea vina unul pe altul, să sară chiar la bătaie și să-și urle că nu au vorbit serios, nu l-ar fi abandonat.

Copilul nu mai apare niciodată, iar pe ei îi vedem peste o vreme în viețile lor actuale, bărbatul – tatăl unui copil blond care seamănă izbitor cu Alioșa, într-o scenă cumplită vizual din punctul meu de vedere, cînd, deranjat de plînsetul copilul în timp ce se uită la televizor, îl ia și-l trîntește în țarc, nervos. Fiindcă nu, oamenii nu se schimbă așa, de la sine, fără niciun pic de muncă, nici măcar atunci cînd trec prin tragedii. Sau mai abitir atunci se înrăiesc. Iar mama aleargă pe bandă în casa iubitului, în același loc în care spusese, în seara în care copilul a decis să nu se mai întoarcă la părinții care nu îl doreau și în calea fericirii cărora părea să stea, că nu vrea decît să fie fericită. Dorințele i se împliniseră: divorțase, copilul dispăruse și nu mai era o piedică, însă nu părea absolut deloc fericită. Dar nici foarte nefericită. Cam ca înainte…

Sunt multe scene în film care sunt o oglindă atît de fidelă și hîdă a realității noastre, a noastră, cu totul, încît repet, mi se pare aproape obligatoriu de văzut. Asta, sigur, pentru cine admite că ăsta e singurul mod de a evolua, uitîndu-ne pe bune în oglinzi, nu întorcînd capul și prefăcîndu-ne că totul e ok, dacă refuzăm să vedem înseamnă că nu există.

(PS: dintre filmele văzute în maratonul Cannes, mai recomand cu mare entuziasm marele cîștigător de anul ăsta, The Square, dar și 120 battements par minute. Am început încă două cărți, însă simt că va trece multă vreme pînă voi citi ceva de frumusețea și amplitudinea romanului O viață măruntă.)

4
Lasă un mesaj

avatar
4 Discuții
0 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Ana Brad
Utilizator
Ana Brad

E aproape insuportabil de ravasitoare cartea asta, am simtit ca am nevoie de timp sa-mi pun inima la loc.

Mioara Geddert
Utilizator
Mioara Geddert

Am citit şi eu cartea, cu sufletul la gură, sperâd la un final fericit pentru Jude.

trackback

[…] filme pe care le-am văzut, film al aceluiași regizor rus care a făcut Loveless, despre care am scris aici, Andrey Zvyagintsev. The return (Întoarcerea) este tot o poveste de familie, în care tatăl […]

trackback

[…] că m-a dus cu gîndul la Loveless, despre care am scris aici, chiar eram curioasă cum abordează subiectul dispariției unui copil regizorul român în […]