lipsa de curiozitate și frica

lipsa de curiozitate și frica

De | 2017-08-31T13:10:46+00:00 20 august, 2017|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |38 Comentarii

Nu e niciun secret, am spus-o și o voi repeta: am în jur oameni extrem de apropiați, pe care îi iubesc enorm, oameni funcționali și minunați, care sunt gay. Cunosc foarte mulți, pe unii îi știți și voi, dar habar nu aveți despre ei că sunt gay. Unii dintre ei sunt chiar copilul vostru, fratele vostru, colegul de muncă, prietena așa-zis bună. Eu știu, fiindcă cu mine au curajul să fie sinceri, presupunînd corect că nu îi voi judeca. Așa că vin spre mine, în moduri diferite, și îmi povestesc durerile lor. Ție s-ar putea să nu îți spună niciodată, fiindcă în capul tău sunt cutii, și stereotipuri, și preconcepții, vei trăi o minciună care îți e confortabilă, nu îi vei cunoaște cu adevărat niciodată. Fiindcă nu ești curios să îi cunoști, nu te interesează cine sunt ei cu adevărat, deși le ești părinte, soră, prieten, preferi să decizi dinainte cum sunt și să ții cu dinții de adevărul tău care nu îți pune probleme prea mari.

Iau foarte personal homofobia, așadar. Cînd spui că sunt deviați și bolnavi, spui asta despre oameni foarte apropiați mie, așa că în secunda aia orice tip de relație am avea va înceta. Nu vreau astfel de oameni în jurul meu, nici măcar virtual.

De cîteva zile, duc niște lupte inutile, intru în cele mai sterile discuții cu putință, cu speranța stupidă că cineva va asculta și își va pune măcar o întrebare. Greșesc. Știu dinainte că greșesc, dar mă gîndesc la toate sufletele alea chinuite și neacceptate și mă sfîșie neputința.

Circulă niște filmulețe pe net despre părinți care le-au pus copiilor lor la dispoziție haine și jucării considerate pentru genul opus și despre care am citit sute de comentarii că ar încuraja travesti-ul și homosexualitatea. Ce e haios e că discuțiile astea au loc mereu cînd e vorba de băieței îmbrăcați în culori și haine “de fetițe”, nu și invers. Fiindcă adevărul e că toți ne îmbrăcăm fetițele cu pantaloni și culori pe care societatea le consideră predilect masculine. Și nimeni nu sare de cur în sus cînd vede o fetiță îmbrăcată în marinar, aia nu e travesti, un băiat în roz e însă încurajat să fie gay și travesti. Și totul face parte dintr-o conspirație mondială, care vrea să ne facă pe toți gay.

Redau, cu copy-paste, comentarii no comment la un astfel de filmuleț, aici era ceva de neimaginat, o mamă (cu pierce) care, atentă fiind la propriul copil, care era atras de lucruri de fetițe, l-a lăsat și încurajat, îi dă voie să folosească machiaj, peruci, haine de fetițe (are vreo 10 ani copilul, susține că el se simte fată, este probabil unul dintre multe cazuri de transgender, un subiect complet tabu pentru noi). Practic, în opinia gospodinei românce, copilul trebuia să fie forțat să fie băiat, eventual exorcizat, ce știe el ce simte, știm noi mai bine. Iar asta îmi amintește despre un caz extrem de tragic al unui băiat care a fost renegat de părinți după ce au aflat că era gay, hărțuit de ei pînă la limita în care singura soluție pe care a găsit-o a fost să se sinucidă.

Doamnă: Imi pare atat de rau pentru lumea in care cresc copiii nostri. Toate minoritatile vor drepturi si vor sa li se recunoasca deviatiile ca fiind normale. Eu una nu sunt de acord ca asa te nasti, ci deviatiile incep sa apara incurajate de diverse persoane sau experiente. Doamna din filmulet chiar este mandra ca fiul ei are probleme de comportament. Fimiu are aproape varsta copilului respectiv si nici macar nu stie ce e ala travestit, asa ca alegerile de acest gen la aceasta varsta sunt ale parintilor, nu ale copiilor.

Altă doamnă: De altfel, inelul/cercelul ce-o fi din nasul mamei clar denota inclinarile ei/familiei… De altfel, nu prea mai exista majoritate. Totul e atat de segregat (este rezultatul aberatiei numite political corectness, impinsa la absurd: nu te poti apara de discriminarea pozitiva!) Piesele unui mare puzzle global se aranjeaza incetisor. Alienarea omului de valorile care l-au facut sa ajunga unde a ajuns este manevrata cu dibacie de departe si de foarte sus.

Așa zis psiholog care se laudă că a absolvit șefă de promoție o facultate europeană (cu cont fals): Extrem de trist. Imi pare rau de acest copil. A nu iti accepta genul este o problema, nicidecum ceva ce trebuie sa devina glorificat. Mama acestui baietel e inumana. Si mai grav este ca media incurajeaza puternic promovarea acestor deviatii, prezentandu-le ca fiind normalitate. De ce? !

Doamnă: Din cate stiu eu, homosexualitatea era boala care se studia si trata. Asta cu femeie in corp de barbat nu exista, nu s a nascut nimeni asa, a ajuns asa. Dar a sarit minoritatea in sus, ca sa fim toleranti si sa ii privim ca normali, in loc sa se trateze... Mie una mi se par la fel ca pedofilii, zoofilii si toate celelalte boli.

Pentru cei care vor să înțeleagă mai multe despre transgenderi, o carte formidabilă este Middlesex, de Jeffrey Eugenides, premiată cu Pullitzer, Orlando al Virginiei Woolf sau mult mai cunoscuta Daneza, de David Ebershoff, după care s-a făcut și celebrul film cu Eddie Redmayne și Alicia Vikander (una dintre actrițele mele preferate).

Nu mă voi apuca să înșir acum istoria homosexualității, din nou. Am văzut un filmuleț foarte mișto la Ted Talks, al unui tată doctor, care, după ce a aflat că fiul e gay, a studiat fenomenul și vine cu una dintre cele mai mișto și pertinente teorii, las un link la finalul acestui articol, în speranța că îl vor urmări niște oameni. Omul mai spune acolo și același lucru pe care îl tot zic de multă vreme, că a fi homosexual nu este despre felul în care fac oamenii ăia sex. Ci despre a fi împreună cu cineva, despre a trăi, a împărți bucurii și tristeți, despre a avea pe cineva lîngă tine, o dorință comună absolut tuturor oamenilor. De ce nu ne punem problema sexului la cuplurile heterosexuale, care uneori prezintă “deviații sexuale” mult mai mari decît un banal cuplu gay, dar cînd vine vorba despre homosexualitate automat ne gîndim cum și-o trag? La cuplurile hetero, dragostea e cu fluturi în stomac, cu asfințituri romantice, cu vacanțe exotice, îmbătrînit împreună, la homosexuali e despre cum fac sex anal.

Mă frapează, însă (și nu de azi, de ieri) lipsa de curiozitate a românului. Și frica irațională de tot ce nu poate cuprinde cu creierul lui setat să gîndească în stereotipii. Pentru cei mai mulți, lucrurile nu pot fi altfel decît știu ei că sunt. Băieții se îmbracă în albastru și maro, fetițele în roz, băieții se joacă cu mașinuțe și fotbal, fetele cu aragazul și păpuși, cînd cresc trebuie să se căsătorească cu oameni de sex opus, să facă copii, să meargă în concedii la all-inclusive unde să mănînce cît mai mult și să nu părăsească incinta, dacă e piscină și mîncare și băutură, ce rost are să și vezi locurile unde te duci, să cumpere mașini, case, să se laude cu toate astea pe FB. Orice iese din tiparele astea e deviație, e inacceptabil.

De-a lungul celor 20 de ani de cînd sunt mamă, în casa mea s-au perindat cîrduri întregi de copii și adolescenți. Am stat cu ei de vorbă, i-am ascultat cînd nimeni nu avea chef să o facă, le-am dat sfaturi cînd mi le-au cerut, le-am spus o vorbă bună, i-am încurajat. De cînd scriu public, mi-au scris sute de tineri și adolescenți. Fete care au rămas însărcinate la 17 ani și au fost izgonite din casă, adolescenți gay care se ascundeau de părinți și de toată lumea, fete părăsite de iubiți sau bătute de părinți, am discutat despre sex, despre riscuri. Mi-am educat fetele să fie atente la ele și la ceilalți, le-am explicat despre răni și emoții, despre ce se află în spatele reacțiilor și acțiunilor lor și ale celor cu care interacționează, cu speranța că vor înțelege lucrurile mai în profunzime și nu vor judeca. Sunt încă tinere, au asprimile vîrstei, însă atîta vreme cît vin să-mi spună sau să mă întrebe lucruri pe care niciunul dintre prietenii lor nu au curaj să le discute cu propriii părinți, ba își aduc și prietenii să vorbească cu mine, ceva bun tot am făcut. Nu sunt mama perfecta, departe de mine. Sunt, însă, o mamă și o prietenă curioasă. Mă interesează cine sunt copiii mei cu adevărat. Nu mă ascund în negare, preferînd să-mi imaginez că fetele mele sunt așa și pe dincolo, nu cine sunt, ci proiecția mea despre ele, le observ și ascult cu curiozitate. Sunt oameni fascinanți și aș pierde eu enorm dacă le-aș aplica niște imagini presetate, în loc să aflu cine sunt realmente.

În anii ăștia, eu am știut cine din găștile lor și-a început viața sexuală și cu cine, cine a fumat iarbă, cine a devenit dependent de iarbă, cine iubește oameni de același sex. Părinții lor, nu. Părinții lor dorm bine noaptea, căci și-au clădit o iluzie desprinsă de realitate, în care copiii lor nu fac așa ceva, nu înjură, nu chiulesc, nu fac sex, nu iau droguri, nu sunt homosexuali. Iar copiii lor au învățat să mintă, să se ascundă, să disimuleze, să joace un rol care să-i mulțumească, să le spună ce vor să audă. Fiindcă știu că dacă le-ar spune adevărul, viața le-ar deveni calvar. Fiindcă au auzit în casă că cei care fac asta sunt deviați, neacceptați, sunt judecați, condamnați și răstigniți, fiindcă știu că nu ar găsi înțelegere. Și învață să supraviețuiască mințind, jucînd roluri, ducînd o viață dublă. Care sunt șansele ca astfel de copii să ajungă adulți funcționali, onești, deschiși, asumați? Degeaba i-am îndrumat pe fiecare în parte să discute deschis cu proprii părinți, răspunsurile au fost: tu nu o știi pe mama/nu îl știi pe tata, vrei să mă arunce afară din casă? Părinți care fac parte din aceeași generație cu mine… Care, la rîndul lor, s-au ascuns de proprii părinți, au învățat că respect față de genitori înseamnă să minți, să te prefaci, să nu fii cine ești. Care, deși s-au apucat de fumat în adolescență, nici azi nu fumează de față cu propriii părinți, “din respect”, preferînd să mintă și să se prefacă, deși ambele tabere știu adevărul. Părinți care sunt tratați și azi, deși au 40 de ani, ca niște mucoși de către propriii părinți, nu ca niște adulți care pot face propriile alegeri, și care-și tratează copiii la fel la rîndu-le.

Ce am văzut eu la copiii ăștia? Durere, foarte multă durere. Care se va preface în răni de respingere, de exemplu. Și, mai departe, în mecanisme de apărare care îi vor împiedica să fie fericiți. Funcționali.

Mă întreb care e frica din spatele orbirii intenționate a părintelui care refuză să-și vadă odrasla așa cum e. Hai să ne imaginăm că tu, părinte, ai un copil homosexual, coșmarul vieții tale. E tot copilul tău, hrănit la sîn, pe care l-ai strîns în brațe cu iubire cînd a gîngurit, cînd a spus prima oară mama, cu care te-ai jucat. Se va transforma tot în om, ca și tine și restul oamenilor de pe pămînt. Va avea nevoie tot de iubire, de prieteni, de un job, de o poziție socială, de acceptare, de validare. Nu va iubi un om de sex opus, ci un om de același sex cu el, care va avea și el suflet, creier, dureri, temeri, dorințe și nevoi. Va suferi, va lupta, va iubi, o va lua de la capăt, exact ca și tine. Ce te sperie? Ți-e teamă că dacă ai un copil gay asta te face un părinte imperfect, că alții au putut face normali și tu nu ai fost în stare? Că vei fi judecat? Ce e normalitatea? Mă uit în jur și văd numai adulți stricați, heterosexuali psihopați și abuzatori sau abuzați, dependenți și codependenți, depresivi sau anxioși, toți trecînd drept normali. Normalitatea asta, vasăzică, e ceva foarte lax. Statisticile spun că doar 3 din 10.000 de relații sunt fericite și funcționale, restul sunt chin. 3/10.000 înseamnă aproape zero, practic. Viața asta, și pentru heterosexuali și pentru homosexuali, e tot o luptă nesfîrșită, cu dezamăgiri și mici bucurii, indiferent ce orientare sexuală are copilul tău, va trebui să treacă prin tot ce trece fiecare dintre noi. De ce să nu-l accepți și să-i fii alături, mai ales dacă știi că oricum îi va fi mai greu să supraviețuiască și să fie acceptat, fiindcă e diferit? De ce anume te temi cînd te ia groaza că ai putea avea un copil gay?

Las, așa cum ziceam, asta aici, poate te va ajuta.

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

38 Comentarii

  1. jasonstatham2013 20 august 2017 at 16:56 - Răspunde

    „dependenta de iarba” documenteaza-te pe subiect inainte sa arunci cu aberatii de genul acesta

    • Petronela Rotar 20 august 2017 at 16:59

      tocmai că m-am documentat. ba, mai mult, am vizitate centre unde se tratează dependențele și am stat de vorbă cu oameni dependenți de iarbă. e un procent mai mic, însă există. cei predispuși la dependențe, fac și la iarbă. 😉
      dependența e o boală foarte puțin cunoscută la noi, de asta spui așa ușor că nu se face dependență de iarbă. da, poate substanța în sine nu dă dependență, însă dependența psihică e un lucru foarte grav. exemplu: oameni care fumează zilnic, 4-5 cuie pe zi, în fiecare zi din viața lor, ce zici, sunt sau nu dependenți?

  2. marilena muresan 20 august 2017 at 17:37 - Răspunde

    da,ca parinte,am imensa teama ca odrasla mea sa nu ajunga la dependenta de iarba sau droguri.asta automat(in conceptia mea) inseamna viata ratata.de-ar fi copilul meu gay normal ca n-as fi incantata,dar as accepta.fericirea copilului meu e lucrul cel mai important pentru mine,iar daca nu in familie,atunci unde ai putea gasi mai multa dragoste,intelegere,mai mult sprijin?

    • Petronela Rotar 20 august 2017 at 18:02

      teama ta nu trebuie să fie de droguri, alcool etc. un copil care e fericit, acceptat, care are sprijin și așa mai departe nu va ajunge dependent. dependența se instalează întotdeauna pe un gol uriaș emoțional, pe care îl anhilează pe perioada consumului. așadar, teama noastră nu trebuie să fie de droguri, ci de incapacitatea noastră de a crește copii fericiți și echilibrați. 🙂

  3. Eliza 20 august 2017 at 17:50 - Răspunde

    Buna. Toleranta este o superputere care se educa si orice parinte poate face asta, insa daca sufletul lor este gol atunci nu are de unde sa toarne iubire, toleranta. Frumos articol! 😊

  4. Rox 20 august 2017 at 18:12 - Răspunde

    Petro, te iubesc! :)) Ca de la o prietena si iubitoare de multi gay minunati la o alta! E minunat ce incerci sa faci (si) pentru ei prin articolul acesta. Din pacate, vor rezona cu el alte persoane decat cele pe care incerci sa le „trezesti”. Dar e grozav si daca reusesti sa le pui pe ganduri putin.

    Ma inspiri si ma inveti si ma ajuti sa devin o versiune mai buna a mea cu fiecare articol. Multumesc!

  5. Anonim 20 august 2017 at 18:34 - Răspunde

    Ce articol plin de aroganta mascata, plin de ipocrizie. Dumneavoastra judecati oamenii care nu accepta homosexualitatea, dar in acelasi timp vorbiti despre cum nu ar trebui sa judecam nimic. Asa cum dumneavoastra aveti o parere formata pe criterii acceptate de propria persoana, asa are dreptul oricine sa aiba o alta parere.
    Consider chiar josnica atitudinea de falsa umilitate pe care o afisati, cand de fapt tot ce faceti tot articolul e sa va laudati si sa va martirizati ca stati de vorba cu copii neintelesi. Nu este asa de laudabil ce faceti, toti facem si fapte bune si fapte rele, e doar ceva normal. Este alegerea si placerea dumneavoastra, nu este o povara pe care o purtati in spate. Tot ce exprimati este senzatia ca cereti compatimire pentru ce om bun, integru si de laudat sunteti.
    Vorbiti despre cum arata cu degetul homofobii, dar in acelasi timp aratati cu degetul, jigniti si stigmatizati „romanul”. Singurele argumente pe care le aduceti sunt pareri personale sau simple pareri ale altor persoane din jur. Pe acelasi principiu iluzoriu pot si eu,din tabara cealalta, sa imi expun propriile pareri si ale altor persoane cu convingerea mea, si sa va acuz doar pt ca ce, parerile mele sunt mai bune. De ce? Asa ca vreau eu, ca asa sunt eu mai desteapta.
    Repet, laudandu-va cat de umila si intelegatoare sunteti, nu faceti decat sa aratati ce superioara va credeti celor care nu impartasesc parerile dumneavoastra.
    Fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu propria persoana, dar nu are dreptul sa oblige pe altcineva sa accepte aceleasi convingeri. Incercand sa spuneti ca sunt obligata sa accept parerea dumneavoastra, sub jignirea ca sunt o persoana incuiata, inapoiata ( adica totodata needucata, necizelata, inculta, proasta-tot ce aduce termenul incuiat cu el), nu faceti decat sa aratati ca de fapt dumneavoastra sunteti cea care nu vedeti decat un orizont si anume cel propriu, care nu accepta alte opinii si daca le aude tot ce face e sa jigneasca si sa improaste cu noroi. Nu sunteti mai presus, desi vad ca va credeti undeva deasupra tuturor, deasupra lui Dumnezeu poate (in care cu siguranta nu credeti).
    Asa cum dumneavoastra v-ati ales mediul in care sa traiasca copiii pe care ii aveti, asa isi alege fiecare, si fiecare are propriile argumente pe care le considera foarte pertinente pentru a-si justifica alegerea.
    Este ok sa fiu pro-homosexualitate, militez pentru libertatea de a fi cine vreau, dar daca vrea cineva sa fie anti-homosexualitate…aaa, nu, asta nu mai e ok…asta spuneti tot articolul. Asadar, trag concluzia ca in mintea dumneavoastra e ok sa fiu cine vreti dumneavoastra, daca nu sunt de acord, imediat ma blamati.
    Fiecare face sex cu cine vrea, fiecare baga in el ce vrea …dar de ce trebuie sa fie ok sa o faca in public? De ce nu mai consideram normale intimitatea si bunul-simt? Sa zicem ca eu spre exemplu, simt ca nu sunt o simpla femeie….simt ca sunt o printesa razboinica si ma lupt cu infractorii….asa ca ma duc si omor un om care a gresit cu ceva. E ok, nu? Trebuie sa acceptam cu totii ca asa sunt eu. Si maine consider ca de fapt nu am 25 de ani, de fapt am 70 si sunt deja la pensie si refuz sa mai lucrez la locul de munca, ma duc la Casa de Pensii sa ma cert ca nu am primit pensia, pt ca eu asa ma consider. Conceptiile acestea, ca trebuie sa acceptam absolut orice, inseamna sa traim intr-un haos total, sa nu avem nicio stabilitate.
    Per total, parerea mea de om incuiat este ca aveti o exprimare foarte pompoasa si prelucrata, dar cu greseli gramaticale ( destul de evidente pentru cineva incult si incuiat ca mine) si va considerati o adevarata scriitoare, sunteti foarte mandra si plina de dumneavoastra, pozati in modesta si inteleapta, dar de fapt doar va ridicati singura in slavi si acuzati persoanele care au tupeul sa nu fie de acord cu ce le le dictati dumneavoastra.
    Imi cer scuze ca am nerusinarea, indolenta de a nu fi de acord cu parerile dumneavoastra! Imi cer scuze ca existam pe planeta, noi, muritorii de rand ai caror copii vin la dumneavoastra sa ii calauziti in viata, sa ajunga pacienti pe sectiile de HIV si de alte boli infectioase. Va multumesc ca favorizati producerea bolilor, in numele spitatelor de stat care au nevoie sa isi faca indicatorii.
    De asemenea, pe viitor, asa cum va alegeti atat de atent exprimarea care vrea sa para fireasca si spontana, alegeti-va mai atent si lucrurile cu care vreti sa ne induceti in eroare. Vorbiti despre scrieri care au primit Nobel, ca si cum incercati sa ne bagati voalat in subconstient ca „Uitati-va, voi, prostimea, ca homosexualitatea e premiata cu Nobel”. Acel premiu nu pentru asta e primit. Sunt alte criterii de acordare a unui premiu Nobel, criterii de care habar nu aveti si de care nu veti avea niciodata, deoarece nu sunteti la nivelul uneia dintre persoanele angajate sa analizele o astfel de lucrare. Asa cum nici eu nu sunt, dar nici nu ma vedeti venind aici si sustragand o singura informatie dintr-un context foarte amplu si complex, doar pentru a induce in eroare cititorii. Aratati ca nu aveti respect fata de cine va citeste articolele
    Poate nu aveti o minte atat de sclipitoare cum credeti, poate ca sunteti doar o minte mediocra, ca majoritatea, un simplu om printre atatea miliarde. Poate ca nu iesiti atat de mult din context cum v-ati dori, de aici si dorinta de a striga sus si tare despre faptele minunate pe care le faceti, pentru a va hrani orgoliul cu aplauzele asteptate. Am observat ca oamenii cei mai de calitate, cei mai intelectuali, cititi…sunt oamenii cei mai modesti si umili.
    Ati vrut sa fie un articol despre homosexuali si transgenderi, l-ati facut un articol mascat pentru lauda de sine. Este penibila atitudinea dumneavoastra.

    • Petronela Rotar 20 august 2017 at 18:55

      Nu ar fi trebuit să aprob acest comentariu semnat anonim, că e simplu să jignești din umbra anonimatului. O fac pentru că așa ceva trebuie expus, e păcat să mă delectez doar eu. Într-o zi, părerile homofobe vor fi sancționate, sunt sigură de asta. Evoluăm, din fericire, așa cum nu mai e ok să discriminezi oamenii de culoare, va fi ilegal să discriminezi și pe alții. În rest, credeți ce vreți despre mine, asta nu vă pot eu lua. Și nu e treaba mea să mă jusific în fața unui anonim așa de pornit că a scris un comentariu cît articolul meu.
      O singură curiozitate am, însă: unde anume am făcut greșeli gramaticale? Nu de alta, dar aș vrea să le îndrept.

  6. Si daca puneam numele meu real era relevant? 20 august 2017 at 20:10 - Răspunde

    Va raspund eu in locul anonimului/anonimei: folositi din a la mijlocul cuvântului, repetari ce pot fi evitate „care, atentă fiind la propriul copil, care era atras…„, o multime de virgule lipsa. Astea, sunt la prima vedere, pentru ca articolul in sine, nu ma intereseaza.

    • Petronela Rotar 20 august 2017 at 22:27

      Folosesc î din i în mod asumat, nu este o greșeală. Eu și o mulțime de alți scriitori.
      Bun, și dacă nu te interesează, ai venit aici doar ca să vînezi repetiții și să pui virgulă între subiect și predicat? Fiindcă așa da, acum înțeleg că la mine lipsesc. :))

  7. Pete 20 august 2017 at 20:24 - Răspunde

    Buna, Petronela! Ai scris ca „Statisticile spun că doar 3 din 10.000 de relații sunt fericite și funcționale, restul sunt chin. 3/10.000 înseamnă aproape zero, practic.” Nu te contrazic si nici nu sunt de acord cu afirmatia asta. Poti lasa aici link-ul spre un studiu/cercetare, ceva? Just curious… Multumesc!

  8. Sofia 20 august 2017 at 20:34 - Răspunde

    Comentatoarea anonima atât de mult s-a străduit sa scrie un comentariu coerent, si atât de mult efort a fost depus încât homofobia transpare mai mult decat daca nu s-ar fi chinuit. Homosexualitate = HIV si alte boli venerice? Ce sa mai spun de exemplul acela deplasat unde a fi homosexual e la fel cu a da cuiva in cap sau a strica liniștea publica? Asta cred ca e marea problema a homofobilor, ca nu inteleg ca un homosexual nu ne face noua nici un fel de rau, nu ne afectează in absolut nici un mod, pentru ca e viața lui si nu a mea. Fiecare avem dreptul sa trăim asa cum vrem atâta timp cat nu deranjam pe nimeni. Este dreptul suprem pe care il avem si nu cred ca ar trebui sa mai avem astfel de discuții in anul 2017 după ce istoria ne-a arătat prin câta suferința au trecut anumite minorități cu ani in urma iar acum ne oripilam. A fost normal ca evreii si țiganii sa fie concentrați de naziști sau afro-americanii sa treacă prin atâtea neplăceri pana sa câștige drepturi egale cu albii in America? Nu e treaba nimănui cu cine ma iubesc eu, sau vecinul/vecina de deasupra. Si ce sa mai zic de pus homosexualitatea in aceiași categorie cu pedofilii si zoofilii? Din nou, marea diferenta este ca intr-o relație cu oameni de același sex exista consimțământ, nici una dintre părți nu este forțată intr-o relație nedorita, pe cand atunci cand vorbim vorba de pedofili si zoofili altfel sta treaba.

  9. Pete 20 august 2017 at 20:39 - Răspunde

    @jasonstatham2013 orice iti produce placere cauti sa repeti. Cu cat mai multa placere cu atat iti doresti mai mult sa repeti experienta. Asta e, foarte simplu, explicat mecanismul psihologic al dependentei. Ca exista si o baza chimica a dependentei e demonstrat de mult. http://www.hbo.com/addiction/understanding_addiction/12_pleasure_pathway.html

    Felicitari, Petronela, pentru ce ai scris!

  10. Buie Mihaela 20 august 2017 at 21:41 - Răspunde

    Ganditi-va ca au fost oameni care au spus, cu satisfactie, ca ce s-a intamplat la COLECTIV a fost meritat. Ce poate sa te mai surprinda dupa asta!?
    Ce nu intelege „anonim”-ul (dansul/dansa …n-am avut rabdare sa-i descifrez sexul, nici nu conteaza :)…) este ca poate sa-si faca un blog si sa scrie despre ce doreste, si cat doreste, nimeni nu-i cere parerea, si fiecare citeste ce-i face placere si i se potriveste.
    E clar ca multi citesc, putini pricep ce citesc, eu una le doresc liniste sufleteasca.
    Cat despre parinti…da, noi adultii suntem „stricati” rau, si ce e mai trist e ca stricam si in jurul nostru, din pacate putini accepta ideea de psiholog, din acestia sunt multi care nu si-l permit, si uite asa traim, fiecare, cum ne duce capul. Si nici asta nu ar fi asa rau, daca am intelege ca nu trebuie sa ne deranjam unii pe ceilalti.
    Nu suntem in masura sa-i judecam pe altii, asta cred eu.
    Si da, din pacate, sadim in copii idei preconcepute si complexe care o sa-i sufoce toata viata.
    Oricum, pe mine, m-a ajutat de nenumarate ori sa citesc blogul tau, sa stiu ca starile prin care trec sunt normale, am si eu tot doua fete adolescente :).
    Personal iti multumesc, si ma astept de la tine, care constientizai acum cateva luni ca avem fiecare demonii, sa nu te deranjezi cu comentariile celor care detin „adevarul” si nu au nimic sa-si reproseze.

  11. Laura M 20 august 2017 at 23:48 - Răspunde

    Aveti impresia ca sunteti cel mai bun parinte din lume. Va asigur ca asa ceva nu exista. Oricat te-ai stradui tot exista posibilitatea , mai mare sau mai mica , sa faci greseli. Am vrut sa cred cand am citit articolul ca sunteti un bun profesionist, insa tonul pe care il folositi nu mi-a lasat aceasta impresie. Mi se pare extrem de agresiv (ca si parintii pe care ii descrieti), prea plin de nervi pentru cineva care se vrea tolerant si pe alocuri prea vulgar. Dar…este o experienta si citirea acestui articol.

    • Petronela Rotar 21 august 2017 at 09:22

      Deloc, nu am deloc impresia că sunt cel mai bun părinte din lume. Mă confrunt și eu, ca toate mamele, cu vinovăția de a nu fi fost o mamă destul de bună pentru fetele mele. Agresivitatea și aroganța, precum și vulgaritatea, sunt în ochiul dumneavoastră, sunt cheia în care citiți dvs. articolul ăsta. E același articol și pentru unii e de bun-simț, pentru alții revelator, pentru dvs, e agresiv, arogant și vulgar. Ce ziceți, cine are dreptate și unde o fi problema?

  12. Mirona Seli 20 august 2017 at 23:50 - Răspunde

    ”Eu și o mulțime de alți scriitori.” Ha ha ha haaaaa! Se vede din avion ca te scremi din toate puterile sa fii culta, inteligenta si in trend. Nu te mai obosi! E de ajuns sa citesc ce scrii, sa te aud vorbind liber ca stiu cum sta treaba.
    ”Eu și o mulțime de alți scriitori.” …Doamne!

    • Petronela Rotar 21 august 2017 at 09:18

      Of, fără pic de ironie și condescendență, mi s-a rupt inima cînd am citit comentariul ăsta. Răutatea și veninul care curg aici vin din durere, știu și eu cum e. Sarcasmul și rîsul forțat sunt doar expresia invidiei și urii. Am fost acolo, știu cum e. E urît și doare. Știi ce spun psihologii despre asta: că inconștient te-ai comparat cu mine și, pentru că ai simțit că nu te poți ridica tu la nivelul meu, ai încercat să mă cobori pe mine în felul ăsta. Au fost vremuri, înainte de a mă duce în terapie, cînd făceam la fel. Dar în momentele cînd rămîneam singură cu mine, după ce aruncam un sarcasm învelit în venin, mă durea fiindcă mă comparam și eu eram nimeni, iar cel insultat făcuse ceva.
      Scriitorii sunt de multe feluri: foarte buni, bunișori, mediocri și vai de mama lor. Eu sunt scriitoare, fiecare mă încadrează în ce categorie simte el, însă și dacă aș fi ultima dintre cei care scriu, tot scriitoare rămîn. Cum mă vezi tu din avionul tău spune ceva despre tine, nu despre mine. Viața mea, scrisul meu, lecturile mele tot alea rămîn, și dacă mă insulți tu, și dacă nu.
      Am scris aici despre mecanismele psihologice care duc la astfel de manifestări, nu sunt străine de mine, nu sunt cu nimic mai bună decît tine, și eu am fost așa. Poate te ajută la ceva. Îți trimit un gînd bun.
      http://petronelarotar.ro/de-ce-sunt-rele-femeile/

  13. Lia 21 august 2017 at 12:54 - Răspunde

    Cred ca oamenii sufera cand afla ca fiul/fiica e gay pentru ca au anumite asteptari de la el/ea. Si cand aceste asteptari nu se implinesc, apare dezamagirea, tradarea, etc. Nu au cum sa nu o ia personal! E greu pentru parinti sa nu aiba niciun fel de asteptari de la copiii lor, fie ca asteapta sa fie medic, fie sa aiba familie, fie chiar sa fie pur si simplu fericit. Am avut acest soc cand am constientizat ca ma deranjeaza ca fiica mea, pe atunci de 7 luni, nu gusta deloc muzica mea preferata 🙂

    • Petronela Rotar 21 august 2017 at 12:58

      dacă plecăm de la premisa că ei sunt oameni întregi, cu propriile destine, că nu ne aparțin, și așteptările sunt în alte zone. a fi gay nu e egal cu a fi nefericit, dar poate fi egal cu nu e fericit cum vreau eu. 🙂 și nu e treaba noastră să vrem chestii de la și pentru copii, ci să îi educăm liber, să le fim aproape, să îi învățăm să se descurce 🙂

  14. Lia 21 august 2017 at 13:30 - Răspunde

    Da, dar e greu tare pana ajungi acolo. Pana accepti ca fericirea lui nu e aceeasi cu a ta, ca preferintele lui sunt altele, ca ar putea ajunge medic sau ceva de genul, dar se simte mai bine sa ude flori si sa traiasca in lipsuri, etc. Cred ca aici e frica de fapt, vine din lipsa de respect pentru copil, care e considerat a nu fi in stare sa stie ce e mai bine pentru el. Parintele crede ca stie reteta, iar daca cel mic nu executa, urmeaza ratarea

    • Petronela Rotar 21 august 2017 at 13:52

      asta e o convingere limitativă preluată din propriile familii: așa am fost tratați și noi de propriii părinți. ei stabileau ce e bine pentru noi, ce ne dorim, ce vom face, noi eram niște mucoși fără liber arbitru, care nu ne aparțineam. dacă asta știm, asta facem. e important să devenim conștienți și să schimbăm ceva, la noi, nu la alții. 🙂

  15. Lia 21 august 2017 at 15:53 - Răspunde

    Ai mei inca sunt mici, dar asta e ceva cu care ma tot lupt. Sper ca atunci cand ca fi cazul, sa fiu pregatita.

  16. Sabina 22 august 2017 at 08:18 - Răspunde

    Eu țin minte că nu-mi plăcea să fiu îmbrăcată în fuste și am încercat toate genurile: feminin, masculin și neutru fără să mă gândesc că va sta cineva să-mi dezbată sănătatea mintală. M-a ajutat să sparg așa-numitele ”frames” (cadre subconștiente) și să-mi dezvolt gândirea creativă.

    • Petronela Rotar 22 august 2017 at 11:38

      așa am fost și eu, acum trag spre feminitate.

    • Sabina 22 august 2017 at 12:29

      În acest timp eu rezist tentativelor sinistre de a fi manipulat(ă) în a deveni o femeie/lă alpha. Printre altele.

  17. Cosmin 22 august 2017 at 14:36 - Răspunde

    Dupa criteriile tale, am o conceptie ingusta. Mintea mea nu poate fi de acord cu homosexualitatea. De ce? Am prieteni care sunt asa, am discutii cu ei, i-am urmarit in timp, am studiat inclinatii si mai ales…Alegeri. Pot afirma astazi ca majoritatea homosexualilor pe care ii cunosc eu sunt asa printr-o suma de alegeri, in niciun caz printr-o pornire naturala. Vorbesc aici de oameni casatoriti in prealabil, care au putut fara nicio retinere sa aiba relatii sexuale cu persoane de sex opus, sa aiba relatii lungi, profunde, intense, copii…Au vrut altceva, au incercat, iar normalul deja li se pare blazare. Fix ca la droguri: cauti mereu acel stimulent la fel de puternic, de intens. Mai afirm si ca aceasta conceptie ‘ingusta’ nu ma impiedica sa le fiu prieten, sa comunic cu ei, sa ii iubesc Ii iau asa cum vin, cu alegerile lor, cu ceea ce au generat aceste alegeri.

  18. Maria 22 august 2017 at 14:51 - Răspunde

    „Parerile homohobe vor fi sanctionate”. Si cum ati dori dvs. sa fie sactionati cei care nu va dau dreptate? Cu puscarie? Cam cum faceau comunistii prin puscarii cand inchideau pe oricine li se impotrivea? Va felicit, Ana Pauker ar fi fost mandra sa ii fiti colega. Nu glumesc, ati fi o tortionara excelenta; cu psihologia pe care o cunoasteti ati sanctiona pe sistemul lent si fara durere.

    • Petronela Rotar 23 august 2017 at 13:00

      e destul de evident că așa cum rasismul e ilegal azi, deși acum o sută și ceva de ani puteai avea propriul negru, și homofobia va intra în aceeași zonă. ce pățești cînd ești rasist vei păți și cînd ești homofob. iar astea sunt legi adopate de vest, nu de comuniști. încă mă miră cîtă îngustime răsare de te miri unde.

  19. Vlahopol Cosmin 22 august 2017 at 18:43 - Răspunde

    Oricum, admir atitudinea ta! Citesc printre rânduri empatia și grija sincera fata de oameni, iar asta e un punct de plecare bun în orice caz. Sa ai putere la faceri de bine!

  20. anca ieseanca 23 august 2017 at 13:16 - Răspunde

    Nu vreau să-ți spun decît că am pus link la textul tău pe fb și nimeni n-a dat vreun semn că ar fi citit. Ceea ce spune ceva, nu? Posibil să fi citit, dar nu neexpunem părerile in public. Poate că și asta a contribuit la tentativa mea de desprindere de fb, dar asta-i altă poveste, din capitolul dependențe. Coincidență, și eu folsesc Î în mod asumat-deliberat. În rest, s-auzim de bine! A, salutări din iași!

    • Petronela Rotar 23 august 2017 at 13:40

      Motivele pentru ca folosesc î din i sunt științifice. Limba română are următoarea regulă: o singură literă pentru un sunet. Î-ul e singurul care se abate, după „reforma” impusă lingviștilor de niște băieți care nu aveau nicio pregătire în domeniu. Nu văd de ce aș folosi două litere pentru același sunet. Încearcă să explici unui copil, de exemplu, o să vezi cît de aberant e. Nu îi poți spune nici măcar că în interiorul cuvîntului se folosește î din a, fiindcă nu e așa. Căci folosim, la cuvintele rezultate prin compunere. E un mare rahat.
      Cît despre partea cu FB, da, oamenii citesc dar se fac că nu, ca să nu fie nevoiți să ia poziție.

  21. Ileana D. 27 august 2017 at 15:06 - Răspunde

    Pe tema homosexualitatii as avea de facut o remarca. De curand in Germania au fost legalizate casatoriile pentru persoane de acelasi sex (deocamdata fara foarte multe directive legale…acestea vor fi stabilite in cateva luni). De cand aceasta veste a devenit publica am inceput sa vad multi cupluri pe strada (de acelasi sex – se intelege) care se tineau de mana, mergeau linistiti sau isi aratau afectiunea pantru partener. Mi-a placut sa vad asta si n-am inteles cum de acesti oameni nu o facusera inainte (s-ar fi putut sa o fi facut dar nu ii vedeam eu dar oricum mi se pare prea mare coincidenta). Oamenii acestia au avut nevoie de un sprijin legal si juridic ca sa isi recunoasca sexualitatea in public, pana atunci tineau totul in secret.
    Eu de exemplu nu am cunoscut cupluri gay pana acum, daca as cunoaste cred ca prima reactie ar fi una de teama – teama de a nu spune sau intreba ceva jignitor sau nepotrivit. Ceea ce vreau sa spun este ca mi se pare un cerc vicios cumva. Ei nu spun, lumea nu stie deci nici nu invata. Daca mai multe persoane LGBT si-ar asuma in public orientarea lor sexuala normal ca in prima faza ar fi unii care ar da cu pietre insa cred ca pe parcurs necunoscutul ar deveni cunoscut si deci neinfricosator iar oamenii s-ar obisnui cu diferitele nuante ale „normalului” iar la asta vrem sa ajungem, nu?

  22. Ileana D. 27 august 2017 at 15:07 - Răspunde

    Pe tema parintelii, articolul tau m-a facut sa ma gandesc ceva vreme la tema instrainarii copilului de parinte. Am incercat sa identific acel moment dureros si critic in care s-a declansat acel „nu ii spun mamei ca nu m-ar intelege”. Nu am putut sa identific decat momentele acelea in care mama vizibil avea dubii sau probleme de ordin emotional insa refuza sa impartaseasca cu mine pentru ca eram mica si deci nu aveam creier. Lipsa ei de incredere a generat un blocaj si probleme de comunicare. De ce ar impartasi un adolescent din gandurile sale cu o persoana care nu stie sa impartseasca la randul sau. Cand are loc acest blocaj, ce duce la asta si ce pot face parintii sa il evite? As aprecia infinit daca mi-ai putea recomanda un articol, o carte (sau mai multe) sau daca ai putea scrie pe aceasta tema din experienta ta cu bigudiurile tale pline de personalitate si deci si de probleme adolescentine din cele mai variate. Hai ca am debitat destul! Multumesc!

  23. Mihaela 29 august 2017 at 11:58 - Răspunde

    Ma ingrozesc sa vad atata micime la unii. Atata suparare ca un tip vrea sa faca sex cu alt tip sau ca o fetita nu suporta cercei sau rochita de printesa…Am citit undeva o chestie care mi-a placut :”Heterosexualii nasc homosexuali”, ceea ce e adevarat. Ma uitam la unii din familia mea, care ma vedeau cu multi cercei in urechi ( am avut si in spranceana, buric, limba, dar nu le aratam lor ca sa ma scutesc de comentarii) si se mirau „ce medic sunt eu, cu toti cerceii aia in urechi. ca nu ma respecta pacientii”. Argumentul ca vin multi oameni la cabinet, ca sunt medic bun si ca ma respecta pentru asta, in primul rand, era egal cu zero. Ziceau ca ei nu s-ar duce la un doctor care se poarta ca mine…cercei, blugi rupti😀😀😀. Evident ca la nevoie tot la mine veneau. Sic!!
    Acu’ niste ani, bunica-mea era ingrijorata ca sor-mea mai mica e fie „lesbi” fie „transexual” ( se gandea la transgender).
    Sora mea era foarte baietoasa, nu ii placeau cercei, rochite etc. Se vroia tunsa scurt, se imbraca in pantaloni etc. Bunica-mea, om cu studii superioare, se ruga sa fie si ea „normala” si noi, ca in loc sa o aducem pe calea cea buna, o incurajam. Din fericire sor-mea si-a trait anii aia ferita de critici, acum e maritata, isi vede de viata…se imbraca fix cum vrea, chiar daca nu e nici gay, nici transgender. Pur si simplu se purta cum era ea fericita, la fel si acum. Dar a trebuit sa formam un scut, ca sa ii lasam optiunile intacte, indiferent care erau ele. Pe mine ma intereseaza sa am in jurul meu oameni. Oameni corecti, sinceri, cinstiti, muncitori, you name it. Ca eu am un pacient gay sau care vine in rochie…ce sa fac dupa intoleranti? Sa ii dau afara? Ce destin mic am daca ma intereseaza ca ala se baga in pat cu unul de acelasi sex cu el? Cum ma lezeaza pe mine, aia maritata cu un barbat? In nici un fel. Ca eu stiu ce imi place si ce ma face fericita. Daca mie imi e bine asa, cu alegerile mele, cine imi permite sa intru cu bocancii in ce il face fericit pe altul? Ca si daca sora mea era gay, ce? Era viata ei. Fericirea ei. Alegerea ei. Daca eu vreau sa imi fie respectate alegerile, trebuie sa le respect pe ale altora. Traiesc cu speranta ca o sa existe penalizari pentru intoleranta. Daca nu firesc, macar fortata sa fie si cei care sunt minoritate sa isi duca viata asa cum aleg.

  24. Eu 15 septembrie 2017 at 00:01 - Răspunde

    „Five dances” -film. Simplu, muzica, dans, multa sensibilitate. Transmite atat de multe cu atat de putin. Are legatura cu subiectul desi nu te-ai astepta la inceput.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: