kafka, frate

Am zis că de luni mă reapuc să alerg. Azi e luni. Azi e mîine-le, luni-ul ăla pe care mi-l propun de un an și jumătate și nu ajung niciodată să-l trăiesc pentru că mereu am dureri, mereu mă doare. Îl aud în cap pe bărbatu-meu rîzînd că eu mă dau sportivă, dar de cînd mă cunoaște mai mult de masaj și scris alte sporturi nu m-a văzut făcînd.

Iar azi e luni și nu mai doare, așa cum a promis doctorița. Uite că funcționează, totuși. Las că îi arăt eu lui. Ies și merg prin soare, pe lîngă clădire, către pădure. Urcușul e greuț, nu mai am respirație, de unde să mai și am? Mă opresc la bara care interzice urcatul pe Tîmpa cu mașina și fac cîteva mișcări de încălzire, mai mult ca să îmi trag sufletul. Cînd îmi mai vine inima la loc, încep să alerg. E înfrunzită tare pădurea, cărarea e moale de la ploi, însă nu noroită. Atîtea păsări. Și cuci, și mierle, și cintezoi, și pițigoi, și cucuvele. Și corbi sau poate ciori, cra, craaa. Un tip mă depășește; aleargă cu căști în urechi și eu mă mir, în capul meu, cum să nu lași păsările și foșnetul pădurii să ajungă la tine, cum să le ecranezi cu niște căști în care curge muzica pe care o poți asculta oriunde. Eu iubesc zgomotele pădurii, îmi spală creierul de gînduri, de anxietăți, de cartea asta din care nu mai pot ieși, am căzut în ea ca într-un puț adînc. Așa că alerg, domol, că mai tare nu am de unde. Așa e bine să începi, mă liniștesc, ușor, apoi mîine mai mult și mai tare, poimîine și mai tare. Fiecare după posibilități. Picioarele parcă-mi sunt împietrite. Mă dor. Mă opresc din alergat, dar merg tare, așa cum o vedeam pe Maricica Puică. N-are ce să facă rău. După 300 de metri, alerg iar. Doamne, ce dor îmi era să alerg singură prin pădure, să fie pete de soare și umbră, frunzele crescute bine, să miroasă a salcîmi și soc, a pămînt reavăn, să-mi simt corpul. Sus, la izvor, e coadă, sunt unii care și-au adus butoaie mari, de 10 litri, să ia apă, nici vorbă să mă lase să sorb o picătură, așa că renunț și fug mai departe. Unii oameni, atunci cînd aleargă, aleargă de ei, alții înspre ei. Încă nu mi-e clar din care categorie fac parte. Alerg de bucuria de a alerga, de a fi acolo, afară, în dimineața pădurii, cînd roua abia se ridică ca un abur subțirel.

La capătul potecii, dau de mesele de lemn și de chioșc. Dacă aș avea timp sau bani la mine, aș adăsta puțin, să beau o apă și să ascult pîrîul. Dar nu am. Așa că fac cale întoarsă, mă opresc, îmi fac un selfie ca să-i arăt lui bărbatu-meu de la fața locului efortul, roșie și transpirată, să vedem ce o să mai zică acu’. Alternez fuga cu mersul, mai scot telefonul să văd ce distanță am parcurs, încă nu am 5 kilometri, mai bag. Cum spunea antrenoarea, cînd nu mai puteți, mai puteți puțin. Oricum, am depășit punctul ăla în care alergarea devine ușoară și am senzația că aș putea continua așa oricît. E greu, la naiba. Îmi aduc aminte și mă enervez puțin că ieri mi-a scris cineva la niște fotografii  că ce noroc am că arăt așa. Sigur, bolborosesc în cap, totul e noroc. Unii se nasc grași, săracii,  ce ghinion, dar ce noroc că eu m-am născut slabă și mai mare noroc că am rămas așa nefăcînd nimic. Pfiu. Accelerez, că am de gînd să mănînc o pavlovă azi, îmi stă gîndul la ea de două zile. Norocul nu mai ține cînd vine vorba de pavlove, mă lasă în drum.

Nu mă gîndesc la carte. Nu mă gîndesc la nimic, doar simt și inspir și expir. Decid să cobor din pădure, dar să urc în alergare scările pînă la etajul 7. Aici să văd dacă-mi iese.

Cîteva ore mai tîrziu.

Biroul inspectorului ITM miroase a fum. Observ apoi scrumiera, pitită, plină de mucuri maronii. Se uită în gol, nu are soluții la problema noastră. Din cînd în cînd, murmură că nu știe ce poate face, că ar trebui să facă ăilalți, deși nu ei au greșit. Stăm de juma de oră aici, încep să mă enervez. Nici nu zice, nici nu face nimic. Doar stăm, ne uităm unii la alții. Kafka, frate, îmi vine în cap reclama de la Guerilla. Și mă pufnește rîsul, că odată cu asta năvălește peste mine scena aia neverosimilă din tren. Cum stăteam eu și scriam, netulburată, la clasa întîi a trenului de Budapesta, cînd au venit toți trei controlorii și s-au așezat în stînga mea. Doi bărbați și o femeie. Eram complet absorbită de manuscris, dar din cînd în cînd mai răzbătea pînă la mine cîte o frază care îmi ciulea urechile. Într-un rînd, cînd m-am ridicat să merg la baie, vorbeau despre alcoolism, altădată despre un AVC și neurologi. Apoi, aud deodată, ca prin vis, muntele vrăjit. Ei, n-are cum, mi s-a părut, am auzit eu aiurea sau e o coincidență. De unde să știe ei de Muntele vrăjit? Ridic capul din laptop și mă uit spre ei cu atenție, pentru prima dată. Thomas Mann, zice controlorul cel mai tînăr, și mie îmi sare inima cît colo. Sunt foarte atentă, de-acum. E cam lungă, dar merită, mie mi-a plăcut. Cum rămîne tipul în sanatoriu, e chiar interesant. Auzi, intervine nașa, tu Procesul lui Kafka, parcă, ai reușit să-l citești? Pe mine m-a plictisit, nu prea l-am înțeles. Ei, cum nu, e foarte tare, răspunde ăla, în timp ce eu sunt tăvălită de rîs și uimire la mine în cap. Mă ciupesc, să văd dacă nu cumva am adormit în tren. Din colecția 100 de la Adevărul, le-am citit pe toate. Foarte bune cărți. Acum, de exemplu, citesc Dune. Pronunță Dune așa cum se scrie: d u n e. A, asta e ceva cu nisipuri, cu deșert, zice iar nașa. Nu, nici vorbă, e un sefe, dar mișto, nu așa. Io am crezut că e cu dune de nisip dacă ai zis dune.

Cine știe ce aș mai fi auzit, dacă trenul nu ar fi ajuns în gară. Poate îl citiseră și pe Pynchon. Ori reușiseră să dea gata Ulysses, între două drumuri de Budapesta. Plictis mare în tren, cînd nu ai ce face, bagi o capodoperă. Cînd am coborît, i-am strîns mîna nașului. M-am gîndit că era fain să fi avut o carte, să i-o dau, apoi m-am bucurat că nu, îi coboram nivelul lecturilor, omul era dedulcit la marii clasici. Și atunci, ca și acum, mi-a sunat în cap reclama: Kafka, frate.

Cînd ies de la ITM, nu mai pornește mașina. Mă opintesc degeaba. Mă apucă plînsul de nervi. Jumate de oră mai tîrziu, mașina pleacă de lîngă mine pe platformă. Eu plec pe jos, să mai adun ceva pași. Nu merg bine jumătate de stradă, că aplicația începe să jubileze și să mă premieze: congratulations, you have achieved the goal for today! Continui să merg, în ciuda ei. Asta nu l-a citit pe Kafka, nu e cu lecturile la zi, dă-o naibii. Mi-e foame, o să leșin pe stradă dacă nu mănînc ceva. Intru în primul aprozar, au cireșe. 14 lei kila. Ieftin, îmi permit o aroganță, prima pe anul ăsta. Iau o înghețată la vafă, din aia comunistă, moartea mea, și o jumătate de kil de cireșe. Ling în cîteva secunde înghețata, păstrez ambalajul ca să pun sîmburii de cireșe în ea. Merg mai departe, mîncînd cireșe. Cînd mergi pe jos, lumea e mai colorată și mai gălăgioasă. Doi șoferi se înjură la semafor, își transmit epitete precum țăran și cocalar. Cel mai nervos pleacă în trombă. Vorba lui Becali: m-am certat și cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat. Rîd și mănînc cireșe mai departe. Mă bat picioarele în tenișii (ah, am văzut la tîrg o carte care avea titlul ceva cu teneșii albi, îu!) ăștia luați direct pe piciorul gol, o să fac răni. Aplicația continuă să mă premieze, acum mă felicită că am depășit numărul meu de pași. Watch this, bitch! Am terminat cireșele, sunt sătulă. Traversez la umbră, nu pe la trecerea de pietoni. Mă duc la bancă, dacă nu plătesc rata o să-mi explodeze telefonul, mai am mai puțin de un an, iar pînă atunci ne purtăm unii altora un dispreț sincer. Văd în vitrină la Stefanel o salopetă mișto care costă cît rata mea și îmi doresc să fiu o femeie imprevizibilă și extravagantă, care intră în magazin și cheltuie tot pe o salopetă care îi place. Doar că nu sunt. Sunt o femeie setată pe modul survivor.

Intru în bancă, în timp ce în cap încă mi se rotește reclama aia: Kafka, frate. Sau poate nici nu sună așa, doar mi se pare mie.