istoria unei uri

86

M-au urît apriori. Înainte să mă cunoască, adică. Nu eram destul de bună pentru el; dar mai ales eram prea săracă. Oh, nu, nu erau niște aristocrați, ci doar niște parveniți ca mulți alții îmbogățiți dintr-un pic de muncă în Germania și un pic de șmechereală de privați de după Revoluție. Aveau un magazin și o brutărie la un sat distanță de al meu, două mașini străine, aduse din Germania și nu se parfumau cu 8×4 sau Impulse, ca noi ceilalți, ci cu Gabriela Sabatini. Erau așa de obsedați de bani încît nici nu puteau concepe că există oameni, mult mai săraci decît ei, pentru care banii nu sunt scop sau coordonată în viață.

Cînd am intrat în viața lui, au făcut o criză. Eram o nimeni, o curvă isterică. Apelativul ăsta mi-a marcat adolescența. Aveam 16 ani jumate și în ochii lor eram o curvă isterică. Îl auzeam de la tata, turbat de furie că am un iubit, îl auzeam de la mă-sa, turbată de furie că fi-su numai pe una ca mine, o ruptă-n cur, și-a găsit. Credeam că se vor liniști după o vreme, dar nu s-au lăsat. Niciodată. Au luptat cu mine cu toate forțele lor, o luptă inegală, strîmbă, rea, care mi-a otrăvit viața și tinerețea, mi-a tulburat doliul, umilit maternitatea și mînjit liniștea căpătată recent.

În prima vacanță, am fugit de acasă. Visam să trăim departe de toți, unde să avem voie să ne iubim. Am scris aici povestea fugii. Ne-au capturat, firește, habar nu aveam să fugim în lume, habar nu aveam de nimic, de altfel, decît să ne iubim. După fugă, nu am mai avut voie să ne vedem. I-au explicat că nu îl iubesc, sunt doar o tîrfă interesată de banii lor. Și i-au interzis să mă mai caute. L-au mutat și din liceul unde învățam împreună. I-au tăiat banii de buzunar, i-au pus oră fixă de venit acasă. Cînd nu asculta, lua bătaie soră cu moartea de la ta-su, iar ăsta e unul dintre lucrurile pe care nu l-am aflat despre el decît la mulți ani după ce a murit. Am găsit-o pe bună-sa plîngînd pe mormîntul lui, eu aranjam florile pe care i le adusesem. Mi-a zis, printre lacrimi, că și pe frate-su îl bate cum îl bătea pe el. Iar eu nu procesam deloc informația asta, cum adică îl bătea, nu scosese o vorbă despre asta, niciodată. Iar bătrîna mi-a povestit tot, inclusiv episodul întîmplat cu cîteva zile înainte să moară. Acum am toate bucățile, le pot așeza la locul lor.

Întreg liceul ne-am ascuns de ei. Ne vedeam pe furiș. Aveam pus împotrivă un întreg clan. Printre cele mai veninoase era mătușă-sa, sora lui ta-su, o aspidă putred de bogată cu afaceri în Germania, care, vorba lui tata, conducea lucrarea. Eram hăituiți, urmăriți, orice indiciu că s-ar fi văzut cu mine se lăsa cu pedepse, cu interdicții și bătaie. După ce am terminat liceul, au reușit să ne despartă. Am dat amîndoi la facultate în București. Eu la Filozofie, unde erau 20 pe loc, el s-a dus la Construcții, unde se lupta unul pe șapte locuri. El a intrat, eu nu. El a rămas la București și peste vară, eu m-am întors la Brașov. Mătușă-sa avea o vilă luxoasă în capitală, i-au pus cheile unui BMW în mînă și i-au dat bani de cheltuit fără măsură. Condiția: să o dea dracului de curvă. A dat-o. Era tînăr, tentațiile erau mari. Eu am zăcut toată vara în pat, cu draperiile trase, silfidă și zdrobită, el s-a căsătorit din interes cu o fată care avea viză de State, să plece departe de tot. Azi înțeleg nevoia lui cumplită de libertate. Azi înțeleg tot. Atunci doar duream.

Nu m-a uitat, ne-am mai văzut și iubit, pe furiș, în timpul ăsta. Vreme de mai bine de doi ani. Împlinisem 20 de ani cînd am rămas gravidă cu cea mare. El a rupt căsnicia din interes, dar nu a știu ce să facă cu mine. Eu am plecat departe. Înainte să mă întorc acasă cu fie-mea cu tot, ta-su a venit la ușa alor mei, să le spună să își țină fata departe de feciorul lor. Fata lor cu copilul ei făcut cine știe cu cine.

Cînd m-am întors, a întors și el spatele șantajului și manipulărilor lor. A plecat de lîngă ei, nu le-a mai vorbit o vreme. S-a mutat împreună cu mine și cu copilul nostru, care nu a fost niciodată pe numele lui. Erau formalități astea, aveam să le rezolvăm cu timpul. Doar că timpul nu a fost deloc îngăduitor cu noi. Cînd s-au văzut respinși, ai lui au venit să îl caute. Să îi spună că dacă asta e decizia lui, o să ne înghită și pe noi. Cu pîine caldă, că doar aveau brutărie. Numai că pîinea caldă se lipește de stomac, mi-a zis mie mama-mare cînd eram mică. De stomac ni le-am lipit și noi, eu cu fie-mea cea mică. Dar lui nu îi păsa. Bunică-su, un basarabean mare și bun, singurul om care îl iubea necondiționat, a zis că ne dă casa lui și curtea umbrită de nuci să ne mutăm acolo. Să creștem copilul și pe Spic, dogul lui german gri cu pete. Am decis data nunții. Cu trei săptămîni înainte, s-a izbit de un plop și-a murit (povestea asta, aici). Spic a murit și el, de întristare, cîteva luni mai tîrziu, după ce a refuzat să mai mănînce. Nu mi-a dat numele, nu i l-a dat nici ei, fetiței noastre pe care o iubea ca pe ochii din cap. Nu l-a încăput timpul.

În ziua înmormîntării, ai lui și cu mătușă-sa m-au chemat, imediat după pomană, să îmi vorbească. Îmi amintesc ca prin vis cum m-au anunțat că nu au de gînd să o considere pe fie-mea nepoata lor și că trebuie să nu aștept nimic de la ei, că nu voi primi, să îmi văd de viață cu copilul ăla, al cui o fi, să îmi refac viața cum oi putea. Stăteam catatonică și ascultam. Ani buni după, am încercat să cuprind cu minte întîmplarea aia. Să înțeleg cum o mamă care abia și-a pierdut copilul nu și-a dat nicio clipă răgaz să integreze ceea ce tocmai se întîmplase și s-a repezit direct la ținta urii ei, să o destabilizeze. De ce anume se temeau? Că aveam să revendic averile lor? Am plecat, umilită la maximum, șocată, siderată, anulată.

Nu au trecut decît cîteva zile pînă au venit să îmi ceară tot ce avuseserăm împreună. TOT. Haine, casetofon, video, casete, cărți, poze. Au luat și mașina pe care și-o cumpărase el din salariul lui, o broscuță veche pe care avea de gînd să o repare și recondiționeze. Am păstrat cîteva tricouri pe care le-am purtat hieratic. În rest, le-am dat tot. M-au mințit că vor să facă la bunică-su acasă o cameră memorială, unde să pună tot ce avusese. Nu au făcut niciodată așa ceva. Fusese un pretext ca să nu îmi lase vreun lucrușor mie și fetei. M-am despărțit cu greu de lucrurile lui. Voiam să le păstrez eu pentru fie-sa, dar eram prea doborîtă ca să mă lupt cu ei pentru o pereche de jeanși xl și un casetofon. I-am lăsat să ia tot. Am privit, cataleptic, cum tractează broscuța din curtea alor mei. Nu aveam putere să mă împotrivesc. O lună jumătate după înmormîntare m-au oprit pe stradă să mă întrebe dacă e adevărat că aș fi însărcinată, că așa se zvonește prin sat. Și că ei vor să păstreze copilul în caz că se confirmă zvonul, să nu renunț la el, să li-l dau lor. Scheletică, rasă în cap, doar o umbră eram dar mi s-a scurs sîngele complet din corp cînd am auzit. Am vrut să îi privesc cu dispreț și detașare dar, cumva, asta nu îmi ieșise niciodată. Îmi clocotea sîngele în vine, mi se înfierbînta capul, mi se golea stomacul și începeam să tremur de indignare și scîrbă ori de cîte ori ne vedeam și ne vorbeam. Le-am scuipat printre dinți că nu sunt însărcinată și că dacă aș fi, nu aș da nimănui copilul meu, dar că nu e cazul, eu am deja un copil cu singurul bărbat din viața mea.

Vreme de patru ani nu i-am văzut deloc. Nici eu, nici fie-mea. Asta deși în primii doi am continuat să locuim la mama, iar contabila firmei lor era mătușă-mea, care locuia la etajul casei noastre. Veneau cel puțin o dată pe lună, treceau pe lîngă ușa de unde se auzea ea jucîndu-se, dar nu intrau niciodată. Fata copilului lor mort. De Crăciun, umpleau o pungă de un leu cu dulciuri ieftine din magazinul lor de la sat și o lăsau la ușă, mamei, cu cel mai ipocrit rînjet pe care îl poate construi cineva. Uneori se întîmpla ca fie-mea să fie trează și atunci ieșea după mama iar pîrîta de bunică-sa exclama fals: vaaai, dar ce mare ai crescut! În timp ce bărbac-su, cinic, replica: da, dar nu de la cartofii pe care i i-ai dat tu!

După o vreme, am uitat că există. M-am zbătut, am crescut-o, a venit și sor-sa, am rămas iar singură, mi-a ieșit din cap complet ura lor. Nu ne căutau, deși continuau să meargă o dată pe lună la ai mei acasă, la mătușă-mea mai exact, iar mie îmi era perfect așa. Mă întrebam uneori ce o să-i spun fie-mii cînd o să mă întrebe ea de ce nu are o familie acolo, dar amînam răspunsul, spunîndu-mi că am timp. Apoi, dintr-o dată, au cerut să o vadă și să facă parte din viața ei. Așa, pe nepusă-masă. M-am gîndit că o fi de la incendiile care le mistuiseră de două ori afacerea, că s-or fi schimbat și ei, dacă tot li s-a schimbat paradigma de atîtea ori. Aș fi vrut să nu permit asta. Să îi refuz. Dar nu m-a lăsat inima. Pentru ea nu m-a lăsat. Avea să crească fără să îi cunoască și m-ar fi blamat și ar fi suferit. De suferit a suferit, oricum. La început au cumpărat-o cu cadouri și dulciuri. O luau rar, de trei ori pe an cîte un weekend sau atunci cînd se cerea ea. Îmi călcam pe inimă și îi sunam să le spun că ea vrea la ei. Și ea se ducea acolo și venea nedumerită. Îmi spunea că bunicii ăștia nu o iubesc. Eu tăceam despre ce nu puteam spune. Încercam să îi explic că sunt diferiți. Apoi au luat-o într-un weekend la casa de la țară, a bunicului, unde am fi locuit noi dacă ar fi trăit ta-su. Acolo s-a întîlnit pentru prima și din fericire, ultima oară, cu verișorii ei din Germania. A venit bulversată și mîhnită. M-a întrebat dacă e adevărat că din cauza mea a murit taică-su. Că așa îi spuseseră verișorii ei, că eu sunt de vină că a murit. Iar verișorii știau de la mamele și bunicile lor. Copilul meu avea în suflet sădită întrebarea asta cumplită și neadevărată. Ne-am așezat și i-am povestit. I-am spus ce am putut să îi spun ca să înțeleagă atunci. O vreme a refuzat să mai meargă acolo.

Apoi, la una din vizite, m-am trezit că mă întreabă bunică-sa de ce nu i-am făcut test de paternitate, ca să le demonstrez că e a lui. Am rîs amar și amarnic. Eu nu am nimic de demonstrat nimănui. Nu vreau nimic de la ei. Eu știu, ea știe, el știuse, era complet suficient.

În urmă cu cîțiva ani, cînd deja înțelegea și mai ales simțea totul, fie-mea a refuzat să îi mai vadă. Mi-a spus că știe că nu o iubesc și nu o tratează ca pe o nepoată adevărată. Că sunt falși și vicleni, ipocriți, prefăcuți. Că totul e o tencuială proastă, care se crapă pe zi ce trece. Eu m-am gîndit în toți anii ăia că pentru ei să o caute pe fie-mea fusese un pariu precum cel al lui Pascal. Mai bine să bifeze și să nu fie nepoata lor decît să nu bifeze și să fie. Pentru ei am fost mereu doar o curvă isterică pe care au vrut să o stîrpească definitiv ca pe o buruiană.

În anii din urmă am uitat iar că există. Nu le-am purtat resentimente, nu am avut gînduri vindicative. Mi-au ieșit din cap cu desăvîrșire. Pînă am aflat că năpîrca mătușa din Germania s-a insinuat în lista mea de prieteni de pe facebook – am cîteva mii, nu verific cine sunt, plec de la premisa că sunt cititori, oameni buni – ca să mă spioneze. Că a cumpărat cartea ca să vadă, citez, ce tîmpenii a debitat curva aia isterică. Iar cartea, în opinia ei, e un rahat fără cap și coadă. Am stat ca lovită cu leuca. Cum adică, după atîția ani în care m-au umilit și anulat, să îmi apuce iar pe urme, să aibă tupeul absolut jegos să stea umăr la umăr printre oamenii care mă citesc, tupilată ca să nu fie văzută, urmărind ceea ce fac? În ce scop? De unde atîta urîțenie și răutate, cîtă otravă emană prin pori oamenii de felul ăsta? Cîtă lipsă de empatie și mizerie sufletească? I-am spus că mi se pare incredibil să o descopăr acolo și că pentru mine ei sunt mai morți decît el. Și i-am dat block.

Gandhi spunea că oamenii slabi nu pot ierta, că iertarea e apanajul celor puternici. Eu sunt un om puternic. Și totuși. M-am întrebat zilele astea dacă i-am iertat pe bune, cu totul. Am iertat oameni mai apropiați care mi-au făcut rău, dar pe ei i-am iertat? Așa îmi pare, dar poate că mă înșel. Ce știu sigur e că nu am capacitatea să înțeleg răutatea lor, ura. Mă blochează. M-a ferit Dumnezeu să le cunosc pe dinăuntru, nu mi-au clocotit niciodată în sînge. Într-un fel straniu, mi-e milă de ei. De micimea lor. De otrava care le curge în vine. Mă scutur, cînd mă gîndesc la toată fierea aia. Și mă caut adînc, să găsesc milă și mai multă și iertare. Să îi iert de tot, pînă în plăsele. Și să mă țin departe. Fiindcă pentru mine ei chiar nu sunt ființe vii, iar morții de felul acesta răspîndesc mirosuri fetide, care ți se impregnează definitiv în piele, în păr și în unghii. Iar asta e o moarte de care eu nu vreau să mă contaminez. Niciodată.

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

86 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Marina
Marina
13 iunie 2014 10:30

Aucii..doare tot ce scrii, simt tot ce scrii…te admir, ESTI PUTERNICA! Iti multumesc inca o data ca asterni cuvinte…

Raluca
Raluca
13 iunie 2014 10:34

Offfff… Sa-i ierte Dumnezeu pentru sufletul lor negru, iar tie sa-ti dea putere si ani sa-ti vezi de bigudiurile tale minunate, ca tare buna treaba ai facut cu ele! Te imbratisez…simt eu ca poate ai nevoie…

Cata
13 iunie 2014 10:39

Trist ca exista astfel de oameni, oameni pur si simplu malefici, care fac rau doar din placere, fara nici un scop concret pe care il poti rationaliza. Pot sa inteleg daca cineva m-ar ura pentru un bun al meu sau m-ar invidua pentru un succes. Dar sa ma urasca pur si simplu pentru placerea de a ura… asta nu pot sa inteleg.

Nico
Nico
13 iunie 2014 10:42

Dumnezeule mare ce oameni cretini! Oameni de nimic care pentru ca sunt nefericiti si frustrati au facut tot posibilul sa va distruga viata voastra. Ma bucur sincer ca dragostea dintre voi doi a fost mult mai mare decat veninul imprastiat de aceste jeguri umane si ca ati dat viata unei minuni alaturi de care ei n-au dreptul nici macar sa respire langa ea! Datorita „bunatatii” lor sufleletesti o sa pateasca f multe lucruri urate de la viata, daca nu le-au patit deja indeajuns. Poate nu-i va schimba..tot ce-i probabil..insa tu vei sti..ca acolo unde..e un suflet care te-a ales din… Citește mai mult

andreea
andreea
13 iunie 2014 10:50

Petronela, draga mea, ma bucur nespus ca te-am descoperit acum cateva saptamani. Nu-ti mai spun ca esti geniala, deja stii asta. Apropo de oamenii astia, nu-i lasa sa iti umbreasca fericirea si linistea de acum. Atat pot ei si nu se vor schimba niciodata. E ca si cum i-ai cere unui copil sa iti explice fizica cuantica. Asa si ei, nu stiu sa iubeasca. Dar nu pot sa ma abtin si ma intreb, cum pot unii sa aiba sufletul atat de hain, oare cum se suporta?
Te imbratisez cu drag!

Ariadna
Ariadna
13 iunie 2014 11:03

Bai, ma termini! In loc sa-mi dau jos iarba de pe picioare, ca mai am o ora si tre sa iau copilu’ de la gradinita si un proiect de facut pana la 4 cand plec la munca, stau si citesc si dau reject atunci cand suna telefonu’! Stii, cand familia tatii a incercat sa se apropie de mine a fost foarte misto. Mama nu l-a vorbit niciodata pe tata de rau. Bunica-mea, in schimb il facea cum ii venea la gura. Cred ca abia pe la 8 ani mi-a spus mama mea ca motivul despartirii alor mei a fost coada… Citește mai mult

CC
CC
13 iunie 2014 11:19

Ca un caine ai suferit…si eu am avut parte de situatii asemanatoare. Multa nefericire, sa treci peste e mare lucru. Trist de asa parinti care vad copiii ca pe un obiect al lor. Sunt mici si da, mai morti decat toti mortii. Felicitari pentru ca ai scris si asta, o faci neasemuit si te cam iubesc.:) Multa liniste si viata plina alaturi de calanele tale superbe, au o mama cu care se vor mandri mereu si care le-a facut puternice si pe ele. Bravo Petronela! Brasovul e si orasul meu, chit ca locuiam intr-un sat vecin…”bigudiul” (ca m-ai molipsit) face… Citește mai mult

3.14...
3.14...
13 iunie 2014 11:37

Nici un om normal nu poate fi capabil de asa ceva. Probabil n-au simtit mai nimic cand s-a intamplat daca ei alergau dupa casetofoane… Si nici incendiile n-au avut ce sa arda. Sunt morti de mult. Nu ai ce sa ierti.

Lucia
13 iunie 2014 11:53

Doamne, Petronela! Habar nu ai tu câţi oameni din ăştia sunt pe lume! Câte jeburi umane ţine pământul ăsta! Nu i-a plăcut cartea ta? Ar trebui să te mândreşti cu asta! Să fii liniştită, pentru că ei îşi mănâncă încă fierea de necaz că nu au ajuns să te distrugă, că nu au reuşit să te umilească, să te facă să nu te mai ridici. Poartă-ţi fruntea sus, cu mândrie, ai de ce! Nu merită să te consumi pentru nişte rataţi -pentru că asta sunt, cu toţi banii lor- fericirea şi împlinirea ta îi face cu adevărat să sufere. Lasă-i… Citește mai mult

Lucia
13 iunie 2014 11:55
Reply to  Lucia

„jeguri” – scuze, viteza. Prea mi-aduc aminte de unii din trecutul meu care ar da orice să mă vadă la pământ, deşi i-am scos demult din existenţa mea.

Catalin Mihail Chelaru
Catalin Mihail Chelaru
13 iunie 2014 11:57

Spune-le doar numele, sa-i stim si noi. Si dupa aia iarta-i ca-s chinuiti. Si uita-i din simtire, ca te chinuie si pe tine.

Elena Popa
Elena Popa
13 iunie 2014 12:45
Reply to  Petronela

Foarte bine,ati facut,Petronela.Tot ce tii in interior,face rau pe dinauntru.Cei ce nu se pot ierta sunt chiar ei.
Inca mai cauta sa-si demonstreze ca au avut dreptate pentru ceea ce au facut.
Un test ADN le-ar fi spulberat doar indoielile.
Pe o scara de valori care incepe cu banii este greu sa se gaseasca iubirea.Adica ar trebui sa schimbe acea scara mai intii.
Fiecare moare singur.Fiecare suflet raspunde doar pentru el.Asa incat linistea s-o regasiti si sa fiti impacata cu dvs.ca ati facut omeneste tot ce v-a stat in putere.

Restul ramine in plata Domnului.

Catalin Mihail Chelaru
Catalin Mihail Chelaru
15 iunie 2014 23:51
Reply to  Petronela

Nu spun asta, doar ca poate ar fi bine si pentru ei sa se stie stiuti. Atata tot. Nu-i judeca nimeni, cel putin nu eu.

Nikiteus
Nikiteus
10 iunie 2015 20:23
Reply to  Petronela

…..compasiunea este cheia. Chiar daca sunt cum sunt realizezi cat sufera? Oamenii de genul acesta se auto otravesc cu fiecare respiratie pana acolo incat nu mai stiu sa traiasca altfel si o fac inconstient….Tu esti cine esti, ei sunt cine sunt si ti-au facut un bine: au zamislit omul care ti-a daruit iubirea si copila. Compatimeste-i! Sunt niste inconstienti…..din pacate. Capul sus! Doare al naibii, stiu, mai ales ca te uiti in ochii tristi ai copilului caruia ii doresti doar bucurii si fericire. Insa ea va alege, deja a facut-o. Iti doresc bucurii si fericire cat incape.

Cristian
Cristian
11 iunie 2015 00:00
Reply to  Petronela

Parerea mea….sa te casatoresti fata…,trecutul e trecut…,nu judeci dar condamni si ce folos?”Nu judeca sa nu fii judecat!”Poti sa dai ceva frumos din tine?!Toti am trecut prin grele….ma iau toti dracii,esti ,frumoasa ,desteapta,ma gandesc ca ai si vre-un Matiz si o garsoniera la sosea….,ce mai astepti?!

Mihai
Mihai
13 iunie 2014 12:08

acum am inteles de ce esti „sapuneta”:)
incerci sa speli mizeria aruncata de altii pe tine. Nu e asa usor.
Eu stiu o singura cale: Sa-i ierti dintr-un singur motiv, pentru a te curata tu de mizeria urii, supararii, suferintei.

georgia
georgia
13 iunie 2014 12:13

,,nu ştii, că numai în lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

una noua pe aici
una noua pe aici
13 iunie 2014 12:23

Cum era vorba aia… the best revenge is massive success! Evident, succesul tau le sta in gat si povestea asta va ramane ca o palma pe pedigreeul clanului pana cand va disparea internetul si hartia cartiilor tale se va transforma in pulbere. Ai avut puterea sa razbati pana aici, vei avea putere si in continuare sa-i ignori cu stil si sa nu te lasi contaminata de ei. Pentru tine, vor fi din ce in ce mai irelevanti, mai mici, mai indiferenti, pana cand intr-o zi rautatea si prostia lor o sa te faca sa izbucnesti in ras. Si atunci compasiunea… Citește mai mult

Simona
Simona
13 iunie 2014 12:47

Of, Doamne!

mihai brad
mihai brad
13 iunie 2014 12:47

exista puternici si puternici , iertari si iertari, intelegeri si intelegeri (eu , unul, nu cred in iertare. nici nu inteleg prea bine cuvantul. cred in intelegere, in cunoasterea intregului adevar al celuilalt. nu cred in absoluturi, ci in vectori/suprapuneri/intreteseri/bucati/felii/parti din) incerc mereu, cat ma duce capul, sa relativizez, sa fac pasul inapoi si sa privesc perspective(da, nu doar una) interesant, chiar zilele trecute iti scriam niste randuri despre trunchiul comun si astazi aflu ca si peste tine se pravali un trecut la care nu te mai asteptai. patit si eu, chiar acum, in alt fel – am reactionat urat,… Citește mai mult

dana
dana
13 iunie 2014 13:00

Te citesc de vreo luna, si mi-esti draga cu nervii tai cu tot. Dar, daca pina acum nu am comentat nimic, acum parca ma maninca limba. Socrii de kkt au fost si or fi, la fel si parinti naspa. Insa la textul tau am doua comentarii, scurte, ca parca ma doare si pe mine durerea ta: Unu la mina, nu i-ai iertat, si esti inca plina de ura si tu fata de ei. Dar asta e un lucru bun. Cind umblam si eu la terapista mea, si tot ii invinuiam pe altii pentru fobiile si panicile mele, i-am spus: „Inteleg… Citește mai mult

gigixy
gigixy
13 iunie 2014 16:32
Reply to  Petronela

„nimeni nu are dreptul să vină şi să îmi explice cum sunt eu de fapt.” q.e.d.

Ana
Ana
14 iunie 2014 17:38
Reply to  Petronela

Inteleg ca sunt acceptate doar comentariile cu pareri de rau? Daca cineva are o opinie, care are o doza de adevar sau nu, e mai bine sa nu si-o exprime aici ca si-o ia?
Fortuit inseamna intamplator, nu fortat.
In rest, imi plac postarile tale.

Gabi
Gabi
15 iunie 2014 13:45
Reply to  Petronela

Eu cred ca Gigixy iti dadea dreptate.

mircea samoila
mircea samoila
10 iunie 2015 11:54
Reply to  Petronela

‘Nimeni nu are dreptul să vină şi să îmi explice cum sunt eu de fapt.’ Spot on, Petro, si da-i inainte!

d
d
13 iunie 2014 22:06
Reply to  dana

lasa ca stie ea mai bine cine si cat a iubit-o, nu crezi? si mie mi se pare ingrozitor ce i-ai spus, nu poti judeca tu dragostea altora prin masura ta. sau barem n-o face cu voce tare in scris. ar trebui sa stii deja ca viata nu-i in alb si negru. sunt o gramada de oameni care fac lucrurile ca la carte, cu tot cu fapte, si cu toate alea nu iubesc nici un pic cu adevarat. lasa oama in pace, nu poti intina asa amintiri cum iti tuna, doar ca ti-ai dat tu seama ca de fapt n-ai… Citește mai mult

Mihai
Mihai
13 iunie 2014 13:20

eu nu prea cred ca oamenii pot sa ierte. de fapt Gandhi are mare dreptate, dar nuantat un pic: a ierta nu-i totuna cu a nu te (putea ) razbuna.Si doar cei puternici se pot razbuna. Nu-i totuna sa spui ca oaia te iarta pt ca -i tai si-i mananci puiul cu a spune ca leul te iarta pt ca l-ai calcat pe coada.Doar leul poate sa ierte, despre oaie nu vom sti probabil niciodata. Eu ma lupt cu demonul asta destul de des.Crezul meu cuprinde printre altele si porunca iertarii, insa pana acum, de obicei, am iesit destul de… Citește mai mult

Mihai
Mihai
13 iunie 2014 23:41
Reply to  Petronela

spun ca nu stii niciodata daca ierti sau nu , decat cand ai ocazia sa te razbuni si nu o faci( mi se pare ca reiese asta foarte clar din ce am scris mai sus).Eu unul nu cred ca pot sa iert cu adevarat, desi incerc din rasputeri. Nu e vb sa ierti pe cel care isi cere iertare, e vb sa ce care te uraste, te dispretuieste si iti face rau constant 🙂

paparuz
13 iunie 2014 14:32

Speranţă

Atunci când drumul vieţii
În cumpănă stă zile,
Când te înghite noaptea
Şi-n ochi nu mai ai stele…
Când paşii grei îţi poartă
Povara umilinţei,
Şi te ascunzi de soartă
Înghenunchind credinţei,
Atunci când lungă pare
Secunda de aşteptare
A lacrimii ce-ţi cade
Pe mâini,în întuneric,
Atunci când totul piere,
Din tot ce ai iubit,
Când sufletul se pierde
Şi dorul e cumplit,
Atunci ridică-ţi ochii,
Şi chiar de-i beznă încă,
Păşeşte cu speranţă
În noaptea cea adâncă,
Ridică-ţi pe catarge
Şi amintirile şi visul,
Căci vântul regăsirii
Te va purta,încet,
Spre ziua ce ucide
O noapte de regret!

Mircea
Mircea
13 iunie 2014 16:24

Sfântul Teofan Zăvorâtul TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN Vineri [Rom. 2,14-29; Mt. 5, 33-41]. „Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa?” Nu te nelinişti. Cel ce a dat această poruncă este Proniatorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-1… Citește mai mult

crista
crista
13 iunie 2014 16:32

iertarea e ca meditatia, unii pot mai bine si altii mai putin sau deloc. iertarea se implineste in timp, timpul este iertator de toate: suferinti, uritenii, nedreptati si disparitii. sa ierti de tot…e ca si cum ai deveni alt tu. nu are sens. dar sa ignori, sa tratezi ci indiferenta, asta e o iertare proactiva si definitiva. povestea ta de adolescenta nu e unica, am trait o parte din ea, pe criterii nu de sarac-bogat ci de origini si studii. inevitabil, te marcheaza pina la capat si mai grav, te face razbunator cel putin un timp. razbunarea poate fi si… Citește mai mult

Liliana Radulescu
Liliana Radulescu
13 iunie 2014 18:18

Of,tare lipsita de noroc ai fost fata frumoasa si talentata!Iti doresc din suflet ca prezentul si viitorul tau si al fetelor tale sa fie itr-atat de frumos pe cat a fost trecutul de dureros!Inteleg prin ce ai trecut ,am simtit multe din cele simtite de tine (socrii ostili si atat de egoisti incat nu au venit sa-si vada copilul cand mai avea putin de trait,nepoata pe care nu au mai cautat-o dupa moartea lui desi este leit taica-sau,etc),dar eu nu pot sa iert si nici nu vreau!Bravo tie daca poti;esti mai puternica decat multi oameni pe care ii cunosc daca… Citește mai mult

Adina
Adina
13 iunie 2014 21:39

esti un om puternic si cu un caracter de milioane.citesc articolul si nu imi vine sa cred cum ai putut rezista sa nu te revolti intr-un fel sau altul la modul cum s-au comportat cu tine,asta inseamna sa fii un om puternic si sa nu raspunzi raului cu rau ca tot tie iti faceai rau in suflet.esti un examplu pentru noi toti care ne gandim care e razbunarea atunci cand ni se face rau din dorinta de a ne apara pe viitor,de a ne face draptate,uitam ca de multe ori e inutil s aluptam impotriva unor astfel de oameni.felicitari om… Citește mai mult

Van den Aar
Van den Aar
13 iunie 2014 22:02

Povestea este intr-adevat trista si dureroasa, mai ales pentru tine.
Din punct de vedere literar ar iesi un roman extraordinar de genul celor scrise de Isabel Allende. La care se poate adauga un final modificat de cel din realitate, care sa ridice valoarea povestirii.

capsunaru'
capsunaru'
14 iunie 2014 05:10

A dreacu’ natie de ipocriti veninosi suntem….noi,sapiensii in general,si-n special noi,rumanii. Abtineti-va,fartatilor,sa judecati,invinuiti,barfiti,comentati,sfatuiti…..Sunteti tate,desi va exprimati in talcuiri ” sensibile”…..
Dupa mine, agreez doar Simona si Paparuz

Petra,mai bine singura,decat rau acompaniata”… ( proverb spaniol…:-)

Mihaela
Mihaela
14 iunie 2014 08:46

Ai ales o formă înțeleaptă pentru a te elibera. Scrie! Avem nevoie de comunicare spirituală, de-a ne împărtăși gândurile, realizările și înfrângerile. Putem învăța din ceea ce ai trăit precum și din comentariile textelor. Există diverse metode de a reacționa la provocări. În fond viața este o continuă provocare. Avem posibilitatea de-a ne ghida după experiența altora sau de-a experimenta propriile idei. Prima este o cale mai ușoară, iar a doua ne oferă posibilitatea de-a ne împlini prin noi. Ideal ar fi să le împletim constructiv. Redau câteva citate care mi-au plăcut, poate cuiva îi vor prinde bine într-un moment:… Citește mai mult

teodora
teodora
14 iunie 2014 12:57

hm, ieri tocmai i-am dat tatalui meu cu lingura sa manance,a facut accident vascular si a stat cazut 2zile in casa…el locuieste si gur,mama e cu mine….au divortat..ne-a batut si in foecare zi,pe mine,mama si un frate, din „curva”nu ne-a scos…am fugit fiecare cand am putut din casa aia….si luni s-a dus mama sunata de vecini ca s-a intamplat ceva….ieri l-am spalat si hranit,azi a fost mama…..un nenorocit care dupa legile noastre nu merita nimic….nici batut ,nici scuipat, nici ganduri pt el…..NIMIC….si totusi imi plange sufletul ca nu vreu sa-l ajut dar am si eu copil si mi-e frica de… Citește mai mult

Doru Munteanu
Doru Munteanu
14 iunie 2014 15:32

Buna Petro,

Eu stiu forte bine poveste, la mine se plangea cel mai mult….probabil stii si tu asta. Ultima oara m-am intalnit cu el pe terasa la Titus unde a ramas ca vine la mine sa imi dea invitatia la nunta in 1-2 saptamani. Nu a mai trecut, Am crezut ca m-a uitat , apoi peste cateva luni am aflat motivul pentru care nu a mai trecut pe la mine. Trist.
Fii Tare !

Roxana
Roxana
14 iunie 2014 18:07

Abia la sfârșitul povesti am tras aer in piept.nu stiu ce sa zic…dureros .

DanielVoicescu
DanielVoicescu
14 iunie 2014 20:38

Buna.
Bine ti-a spus cineva ca faci nudism emotional p-acilea…
Nu e nimic de zis. Se descarca omul si ceilalti tac.
Tacere nuda…

DanielVoicescu
DanielVoicescu
14 iunie 2014 21:55

Cine „nu tac” ? Ceilalti? Pai da-i pe „mute”. Valideaza-le comentariile si atat. Citeste cat poti citi si treci mai departe. Stiu ca-ti respecti vizitorii. E adevarat ca aici nu intra tembeli de tipul „o ard si io p-aici si-i bag pe toti in ma-sa”… Astora li s-ar arde inlocuitorul de materie cenusie dupa primele fraze. De obicei sunt cautatori de ceva, chiar daca unii nu prea stiu ce, deci nu le pot tranti blogul in cap: „du-te, ba, la scara ta”. Dar nici nu poti sa stai si sa suporti arsita datului lor cu parerea. Faci insolatie aiurea…
🙂

Speranta
Speranta
15 iunie 2014 12:52

Da, m-ai terminat. Ce oameni rai, incredibil de trist :(. Totusi e atat de dureros pentru un copil sa fie tratat cumva. O spun din experienta de copil din familie divortata, umilit de bunici, vecini, colegi… Norocul ei esti tu si este, cred, tatal din cer. Un inger in plus care s-o ghideze, s-o indrume. Asa a fost sa fie. Ma rog sa le lumineze bunicilor sinistrii Cel de Sus inimile, mai au timp. Si ma rog pentru tine, sa continui cu mega succesele, sa-i dai pe spate si sa-i pui pe ganduri. Si sa va iubiti acolo frumos in… Citește mai mult

Scutaru Ghiocel
15 iunie 2014 23:28

nu-mi place, dar incepi sa imi devii draga…

Corina
Corina
15 iunie 2014 23:44

Daca nu ai gasit o explicatie pana acum pentru ura lor este deoarece absurdul nu poate fi explicat! Oamenii cu aceasta combinatie in structura: ura, prostie si avaritie pot duce ura si pot arunca sageti de foc pana mintea celui cuminte nu isi mai poate da raspunsuri. Lasa-le lor povara absurdului si ramai impacata!

Dan Popescu
Dan Popescu
16 iunie 2014 01:58

Ma gandesc la cat de complexa este viata si la cati idioti si-o traiesc in ura.Se zbat pentru lucruri si sa adune averi care insa nu le folosesc la absolut nimic.Ce suflete pot avea niste oameni disperati sa ia o pereche de blugi uzata si niste tricouri de la o femeie deja ranita.Suflete de sluga parvenita.Oameni de nimic.Sunt trist cand ma gandesc la chinul prin care ai trecut si la ce ti-a fost dat sa induri.Dumnezeu te-a ajutat insa si ai devenit frumoasa ca o floare de lotus izvorata din mlastina si mocirla umana.Ai crescut frumos cu un suflet ales… Citește mai mult

Bogdan Fottescu
Bogdan Fottescu
16 iunie 2014 12:56

Asta-i riscul pe care ti l-ai asumat a priori atunci cand ai lansat in spatiul public bucati din tine, din strafundurile tale, ele devin bun public si, pe cale de consecinta, fiecare interpreteaza cum vrea si cum crede. Tocmai deaceea, nu oricine are curajul de-a-si asuma asemenea demersuri.
Pe de alta parte insa, acumularea de venin din partea altora, fara a goli intr-un fel sau altul otrava stransa, te poate distruge. Si atunci, trebuie sa ai o metoda de asanare , una care sa ti se potriveasca. A ta se pare ca e scrisul. Mama si ce bine scrii !

Adina
Adina
18 iunie 2014 16:34

Sunt foarte multi oameni rai…si,adesea,nu realizeaza ca sunt rai!Normalitatea e relativa si asta e normalul lor…nu trebuie sa-i urasti,nu ca nu ai vrea,dar prin a-i uri nu ii ranesti pe ei,te ranesti pe tine,iti otravesti sufletul!Nu stiu prin ce ai trecut,imi pot doar imagina,dar faptul ca nu te-ai coborat la nivelul lor si nu ai cautat razbunare…felicitari,pentru ca lumea asta stafidita are nevoie de oameni frumosi!

Petronela
Petronela
19 iunie 2014 00:17

te iubesc!!
îs franjuri când te citesc așa…

bogdan
bogdan
19 iunie 2014 16:26

descarcarea asta prin scris e si ea un pas spre iertare. e o energienasoala care zace in noi si de care vrem sa scapam (chiar si inconstient), s-o luam p-a noastra buna inapoi…

Ligia
Ligia
14 iulie 2014 20:51

Azi dimineata am gasit blogul tau, din greseala…e ora noua seara si am citit toata ziua din el. L am pus pe frati miu sa mi ia cartea electronic si am citit-o deja. Nu esti geniala, ci foarte adevarata…asta m-a amutit. Am trait si eu, pe bucati, cam aceleasi chestii…suntem aceeasi generatie…am iubit un baiat care parea tare altfel, caruia i se cumparau lucruri ca sa nu mai fie cu mine…si a fost…paispe ani…si apoi s-a insurat. La 21 de ani mi-am ingropat cea mai buna prietena si o buna parte din suflet…de aceea am inteles , altfel decat altii,… Citește mai mult

dana
dana
21 iulie 2014 17:51

Suflete, prin multe ai trecut și nu-și cati am fi în stare sa suportam astea. Trebuie sa mărturisesc ca am judecat aspru prima mea lectura de pe blogul tău. Era ceva legat de viata de cuplu și sex. Chiar nu mi-a plăcut. De asta m-ai și blocat, pe fb, dar nu-i bai. În unele puncte suntem de acord, în altele ba. Cu toate acestea, când ti-am citit povestea și experienta de viata, aproape am plâns. Dumnezeu sa-ti fie pavaza și putere sa-ti dăruiască. Ești o mama vrednica!

Alina
Alina
14 august 2014 02:14

impresionant…cam ramai fara cuvinte…un fel de no comment. e frumos ca poti scrie, unii oameni se regasesc in ceea ce scrii, durerile au ceva in comun si se pot alina. se spune ca ai depasit o suferinta atunci cind poti vorbi deschis despre ea. ai un suflet sensibil, ai grija de tine, succes in toate.

claudiu nistor
claudiu nistor
30 septembrie 2014 17:14

„Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… ”

Părintele Nicolae Steinhardt

ANA
ANA
10 iunie 2015 12:23

….e atat de dureros sa ne regasim ca mame si femei in randurile tale Petronela. Si cu atat mai dureros sa raspunzi la intrebarile unui copil nevinovat…….Esti faina si te urmaresc cu drag !

ANA
ANA
10 iunie 2015 12:33

Numai cine nu traieste o asemenea experienta nu poate impartasi……..esti faina Petronela si urmarindu te imi dau seaman ca nu sunt singura eu si cu fimea…ca experientele au fost si sunt traite si….oameni ca tine au darul de a le impartasi …poate poate bestiile se vor transforma in oameni…si nu ptr noi si copii nostrii…ci ptr ei…

Getuța
10 iunie 2015 12:34

Sunt iubiri care nu mor ele rămân acolo adâncite într-o particulă din ființa ta. Pe ai lui i-ai iertat în subconștientul tău, dar conștientul refuză să recunoască asta; ți-au devenit indiferenți și nu-ți mai pasă chiar dacă umbre din trecut mai bântuie. Te mai leagă de ei doar particula aia mică și fata lui, care îți încarcă ziua, timpul, ființa…, restul e istorie … Drag îmi e să te citesc 😉

beatrice
beatrice
10 iunie 2015 13:05

ma mir cum ai putut inmagazina atata durere si sa ramai atat de luminoasa?
plang si citesc si imi esti tot mai apropiata si mai draga cu fiecare postare; Domnul cu tine!

ANGELA
ANGELA
10 iunie 2015 13:35

Am citit si am plans. Te imbratisez cu drag, suflet frumos.

Mariana
Mariana
11 iunie 2015 05:22

Mai fata, atata ura tot rascolesti, o povestesti in aproape tot ce publici, mai lasa-le incolo…. Cine stie, o fi fost vreo lectia de invatat si, no offense, o fi fost o parte din tine care trebuia sa se intalneasca cu ura si micimea alora de care spui….. Trecutul este mort, nu-i mai bine sa il lasi acolo unde este ? Nu prea inteleg ce ai vrut sa eliberezi….. exista in scrierile tale o voluptate in a cobori in trecut si a-ti rascoli dureri vechi ….. ceea ce inseamna ca sunt inca ”noi”, ca fac rau inca ….. Scrii frumos… Citește mai mult

Mariana
Mariana
1 august 2015 18:46

Oh, asta este un orgoliu maaaare sa te compari cu Bruckner ……. A fost o opinie nu o ura (pntru ca nu sunt un hater, in mod sigur!!) din partea mea cand am scris cele mai sus. Iti semnalam ca si cititor (ar trebui sa fii capabila sa accepti si alte opinii decat favorabile, adulante, nu?) ca remarc in scrierea ta o revendicare continua: m-ati urat, depreciat, dispretiut etc. uite ca este totusi ceva de capul meu…. si chiar mai mult….. De asta, ti-am urat sa iti gasesti pacea, poate asa haru-ti va iesi la lumina mai frumos si mai… Citește mai mult