insula din ziua de ieri

(decembrie 2009, Caraibe)

stăteam lungită fără niciun chef pe șezlongul ăla în Orient Bay cînd l-am văzut. era trecut de 60 de ani, poate. traversa golful zîmbind – un zîmbet Duchenne, desigur. avea în mînă o pungă cu pîine și în jur zeci de pești, care îl urmau, de parcă ar fi fost dresați. angel fish, mi-a zis, cînd m-am apropiat să-l pozez. I don’t eat ‘em, I feed ‘em. they’re ma pets. îi lua în mînă. peștii-îngerași se lăsau prinși. îi pupa în bot, îi mîngîia. come babies, come. și babies îl urmau, așa, prin apă. se plimba cu bancul de peștișori după el de-a lungul falezei. era fericit.

în fiecare seară trecea pe la terasele de pe plajă. aduna pîinea rămasă. nu o mînca. nu cred că el mînca așa de bine pe cît își hrănea peștii. m-a lăsat și pe mine să îi hrănesc. îngerașii s-au apropiat, au ciugulit și au fugit înapoi, la el, la negrul cu peștii. omul fericit cu atît de puțin. m-am întors pe șezlong. mi-era rușine.

***

***
poate trebuie să fii negru ca să te mulțumești cu atît de puțin. în seara aia, pe o stradă din centrul insulei i-am văzut dansînd capoeira. m-am așezat în cur. mi se umeziseră ochii. auzisem de dansul sclavilor, dar nu mă așteptasem la asta. sunetele brutale ale instrumentelor. trupurile răsucindu-se în aer. ritmul ăla sălbatic, păgîn. incantațiile. nu era spectacol pentru bani. nu erau atenți la cei din jur, ca mine, care se uitau cu gura căscată. exersau, doar. dansau pentru propria lor bucurie. le străluceau ochii în cap și pielea le strălucea și dinții ăia neverosimil de albi. trupuri suple, arcuindu-se în aer. din nou incantațiile.

***

***
Kelly stătea la umbra unui cocotier pe o străduță din Philipsburg. afară era cald și umed, iar el avea pe cap o căciulă groasă, de sub care se ițea părul sîrmos și albit. un antilez bătrîn și înțelept. desena cu o bucată de cărbune și zâmbea. bolborosea cuvinte nedeslușite, în dialect. se certa pe el, poate. m-am așezat ciuci lîngă el, să îl privesc mai de aproape. să îi fotografiez fața senină, să nu uit că așa arată fericirea simplă, fără pretenții. I live here, on da island, for ova’ 70 years. since I was a little boy. no woman, no cry, like ma brotha’ used to say. never got married. woman only bring trouble, I tell ya. only wanna spend ma money. Jah is good, don’t let me eva‘. always lived rastalife. always drawing. always been happy.

poate că moșul era fumat extraordinar. poate că nu fusese niciodată altfel decît fumat. sigur nu avea nevoie de mai mult decît de o bucată de cărbune, cîteva foi, umbra unui cocotier și pe cineva căruia să îi povestească sau să îi deseneze.

***

***

acolo fusese drumul sclavilor. un port mic unde erau aduși spre vînzare. când am simțit pișcătura nisipului fierbinte pe tălpile goale m-am cutremurat. în urechi îmi vuia vaietul femeilor cu lanțuri la picioare, al copiilor. acum era doar o plajă părăsită. vegetație crescută la întîmplare, năpădind ce altădată obișnuise să fie portul durerii. m-am plimbat cu pași mici. am fumat o țigară. am intrat puțin în apă. m-am mai plimbat un pic. fără grabă, așa. din stînga, dinspre Jamaica, cădea un crepuscul auriu-roșiatic, greu, ca o cortină. cam de-acolo de unde veneau vasele cu sclavi, altădată. m-am gîndit că poate trebuie să fi avut sufletul în lanțuri cîndva ca să te poți bucura de libertate. de puțin. de aproape nimic și totuși atît de mult. de un apus pe o plajă pustie, undeva în mări îndepărtate și înfricoșătoare aldat.

și eu am avut sufletul în lanțuri. pe cele mai multe, eu mi le-am pus. pe restul, i-am lăsat pe alții să le strîngă. a trebuit să mă duc la mama dracu’ ca să mi se reveleze un adevăr așa de la îndemînă că a devenit truism. și, ca în cazul oricărui truism, nimeni nu mai trece de suprafața lui alunecoasă și prea evidentă.