insula din ziua de ieri

insula din ziua de ieri

De |2018-07-05T15:54:51+00:0011 decembrie, 2013|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |16 Comentarii
stăteam lungită fără niciun chef pe şezlongul ăla în Orient Bay cînd l-am văzut. era trecut de 60 de ani, poate. traversa golful zîmbind – un zîmbet Duchenne, desigur. avea în mînă o pungă cu pîine şi în jur zeci de peşti, care îl urmau, de parcă ar fi fost dresaţi. angel fish, mi-a zis, cînd m-am apropiat să-l pozez. I don’t eat ‘em, I feed ‘em. they’re ma pets. îi lua în mînă. peştii-îngeraşi se lăsau prinşi. îi pupa în bot, îi mîngîia. come babies, come. şi babies îl urmau, aşa, prin apă. se plimba cu bancul de peştişori după el de-a lungul falezei. era fericit.
 în fiecare seară trecea pe la terasele de pe plajă. aduna pîinea rămasă. nu o mînca.  nu cred că el mînca aşa de bine pe cît îşi hrănea peştii. m-a lăsat şi pe mine să îi hrănesc. îngeraşii s-au apropiat, au ciugulit şi au fugit înapoi, la el, la negrul cu peştii. omul fericit cu atît de puţin. m-am întors pe şezlong. mi-era ruşine.
***
negrulcupesti
***
poate trebuie să fii negru ca să te mulţumeşti cu atît de puţin. în seara aia, pe o stradă din centrul insulei i-am văzut dansînd capoeira. m-am aşezat în cur. mi se umeziseră ochii. auzisem de dansul sclavilor, dar nu mă aşteptasem la asta. sunetele brutale ale instrumentelor. trupurile răsucindu-se în aer. ritmul ăla sălbatic, păgîn. incantaţiile. nu era spectacol pentru bani. nu erau atenţi la cei din jur, ca mine, care se uitau cu gura căscată. exersau, doar. dansau pentru propria lor bucurie. le străluceau ochii în cap şi pielea le strălucea şi dinţii ăia neverosimil de albi. trupuri suple, arcuindu-se în aer. din nou incantaţiile.
***
kelly
***
Kelly stătea la umbra unui cocotier pe o străduţă din Philipsburg. afară era cald şi umed, iar el avea pe cap o căciulă groasă, de sub care se iţea părul sîrmos şi albit. un antilez bătrîn şi înţelept. desena cu o bucată de cărbune şi zâmbea. bolborosea cuvinte nedesluşite, în dialect. se certa pe el, poate. m-am aşezat ciuci lîngă el, să îl privesc mai de aproape. să îi fotografiez faţa senină, să nu uit că aşa arată fericirea simplă, fără pretenţii. I live here, on da island, for ova’ 70 years. since I was a little boy. no woman, no cry, like ma brotha’ used to say. never got married. woman only bring trouble, I tell ya. only wanna spend ma money. Jah is good, don’t let me eva‘. always lived rastalife. always drawing. always been happy.
poate că moşul era fumat extraordinar. poate că nu fusese niciodată altfel decît fumat. sigur nu avea nevoie de mai mult decît de o bucată de cărbune, cîteva foi, umbra unui cocotier şi pe cineva căruia să îi povestească sau să îi deseneze.
***
bellecreole
***
acolo fusese drumul sclavilor. un port mic unde erau aduşi spre vînzare. când am simţit pişcătura nisipului fierbinte pe tălpile goale m-am cutremurat. în urechi îmi vuia vaietul femeilor cu lanţuri la picioare, al copiilor. acum era doar o plajă părăsită. vegetaţie crescută la întîmplare, năpădind ce altădată obişnuise să fie portul durerii. m-am plimbat cu paşi mici. am fumat o ţigară. am intrat puţin în apă. m-am mai plimbat un pic. fără grabă, aşa. din stînga, dinspre Jamaica, cădea un crepuscul auriu-roşiatic, greu, ca o cortină. cam de-acolo de unde veneau vasele cu sclavi, altădată. m-am gîndit că poate trebuie să fi avut sufletul în lanţuri cîndva ca să te poţi bucura de libertate. de puţin. de aproape nimic şi totuşi atît de mult. de un apus pe o plajă pustie, undeva în mări îndepărtate şi înfricoşătoare aldat.
şi eu am avut sufletul în lanţuri. pe cele mai multe, eu mi le-am pus. pe restul, i-am lăsat pe alţii să le strîngă. a trebuit să mă duc la mama dracu’ ca să mi se reveleze un adevăr aşa de la îndemînă că a devenit truism. şi, ca în  cazul oricărui truism, nimeni nu mai trece de suprafaţa lui alunecoasă şi prea evidentă.

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

16 Comments

  1. VreauUltimulLoc 11 decembrie 2013 at 14:22 - Răspunde

    no woman, no child 😉

    • petronela 11 decembrie 2013 at 15:25

      si asta ii drept.

  2. blue 18 martie 2014 at 01:03 - Răspunde

    Frumos spus :). Da, lucrurile simple sunt cele care contează, si care te fac cel/ cea mai fericit/a. Doar ca noi,oamenii, trebuie cumva sa evoluam, sa gustam din toate, pentru a reveni apoi la cele simple, la natura, la locuri neaglomerate, la păduri, apa pura, verdeata. Si contează cat de devreme/ târziu revenim, pentru a simti cu adevărat bucuria :).

  3. […] mi-e dor de Mediterana sărată şi cristalină, de coaste prelungi şi albe, de aer mirosind a miere şi pini. de case albe şi soare pieziş. de străduţe pietruite şi zîmbete bronzate. îmi spunea că o să luăm o căsuţă acolo, pe o plajă grecească, dacă sunt cuminte. să îmi las ovarele să se încălzească, până când nufărul va ieşi, tiptil şi nu se va mai întoarce niciodată. ar fi fost o căsuţă albă, de piatră şi lut văruit, cu forme rotunjite şi ferestre mari, înspre mare. ar fi avut perdele vaporoase, albe, care ar fi fluturat la fiecare pală de vînt. m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă şi aş fi alergat să mă scald în apele line şi smaraldii. aş fi înotat jumătate de oră, fix, scufundată în fiecare mişcare, în fiecare undă, în fiecare rază, fără gânduri, fără frici. apoi aş fi tras pe mine o rochie albă şi simplă. aş fi băut o cafea, cu o carte în mână. sau ne-am fi dus în sudul Franţei, ştiu exact unde, între cîmpurile nesfîrşite de lavandă şi chiparoşii întunecaţi, aproape de mediterana mea. ştiu casa, ştiu grădina, simt mirosul levănţicăi. mi-e dor de mare azi. pînă şi de Atlanticul îndepărtat cu peştii lui îngeri. […]

  4. Constantin Constantinescu 14 septembrie 2014 at 10:34 - Răspunde

    Platon: Simplitatea adevarata uneste bunatatea cu frumusetea . O zi frumoasa!

  5. Moi 14 septembrie 2014 at 12:43 - Răspunde

    every man is an island for you`re yesterday 🙂

  6. marilena i. 14 septembrie 2014 at 22:01 - Răspunde

    Ce energie împrăștii…facilitezi teleportarea….! Îți mulțumesc, zeiță născută din spuma mării <3

  7. Alina 16 septembrie 2014 at 11:16 - Răspunde

    Buna dimineata, te admir mult si demult, dar.. de ce a trebuit sa spui „”poate trebuie sa fii negru ca sa te multumesti cu atat de putin””, serios, chiar culoarea pielii face unii oameni sa „se multumeasca cu putin””?. Sper sa fi inteles gresit.

    • Petronela 16 septembrie 2014 at 11:23

      Cu siguranţă ai înţeles greşit. Mă refeream la cei întîlniţi acolo, pe insula aceea. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, propoziţia la care faci referire este o apreciere, pe pozitiv şi are explicaţia mai jos, cum că ei au fost asupriţi, în lanţuri, iar asta a făcut să poată fi fericiţi şi cu mult mai puţin decît albii, asupritorii lor. Eu nu sunt rasistă nicio secundă. Cît despre culoarea pielii… wtf! Eu mă refeream la istoria lor şi la cum a determinat aceasta un anume comportament. Pozitiv, în cazul de faţă.

    • Alina 16 septembrie 2014 at 17:16

      Da sa traiti! 🙂 atunci te iubesc in continuare si imi cer scuze.
      Note to self: nu citi inainte de cafea!

    • Petronela 16 septembrie 2014 at 20:02

      :)))

  8. Mihai 16 septembrie 2014 at 14:38 - Răspunde

    Da, citind asta si ducandu-mi mintea in trecut ,nu pot sa nu ma gandesc la oceanul de suferinta in care s-a tot zbatut omul de-a lungul timpului.Cat de putini erau cei cu o viata cat de cat decenta si cat de multi cei chinuiti.
    Omul a evoluat in cele din urma din multe puncte de vedere, ar trebui sa fie mult mai multi cei fericiti , dar oare e asa?Suntem mai fericiti decat cei de acum 500-1000 de ani?Nu cred, … omul nu a eliminat inca cauzele care l-au facut nefericit de-a lungul timpului

  9. jo 20 martie 2015 at 13:41 - Răspunde

    Mi-a placut mult…
    (Am o scena lipita de creier dintr-un film pe care l-am vazut acu’vreo 15 ani… cu niste sclavi inlantuiti si aruncati in mare … exact in marea aia albastra … E cumplit ce isi pot face oamenii unii altora..)

    • Petronela 20 martie 2015 at 23:19

      încă își fac. metodele au evoluat, doar.

  10. Chircu Victor 20 martie 2015 at 23:12 - Răspunde

    Mă gândesc cât adevăr este în a spune că poți găsi bucurie nemăsurată în lucrurile mici ale vieții. În a hrăni zi de zi un banc de pești sau în a povesti celor cărora le desenezi fețele pe bucăți de hârtie, de exemplu. Și mă mai gândesc la ce spune tatăl meu, un optimist extraordinar, care se bucură de orice lucru, indiferent cât de mărunt este: „Tată, deschid ochii dimineața. Mă uit pe geam, afară. Deschid geamul și trag aer în piept. Văd soarele ăla cum se uită la mine și eu mă uit la el. Cum să nu fii, tată, fericit, că ai trăit să deschizi ochii și să vezi soarele încă o dată?!” E bucuria lui cea mai mare, să stea de vorbă cu soarele dimineața. Și când e la țară, în locul și curtea unde s-a născut, să asculte cântatul cocoșilor și să tragă adânc în piept miros de verdeață. Măcar de am avea, fiecare dintre noi, o fărâmă din optimismul și bucuria lui de a trăi…

  11. O admiratoare 25 februarie 2018 at 01:39 - Răspunde

    cat il iubesc pe omul ala cu pesti, pe care ii hranea, in loc sa ii manance, n-am cuvinte! mi-ai luminat noaptea! 😀

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: