frumosul și greul, ediția UK

frumosul și greul, ediția UK

De |2018-10-13T17:12:45+00:009 februarie, 2018|Categorii: bucăți din mine, lansări și alte evenimente|Etichete: , , , |11 Comentarii

Zile lungi, grele și frumoase (uneori trebuie să fie mai întîi greu ca să fie frumos sau poate asta e doar una dintre credințele mele limitative) am trăit în săptămîna ce a trecut. De ieri sunt acasă și încă nu reușesc să mă dezmeticesc, sunt aproape catatonică, nu vreau să fiu acasă, vreau înapoi.

Scriu aici în primul rînd ca să nu uit. Să nu uit emoțiile, bucuria, strîngerile de inimă bune, dar și alea mai puțin bune, să nu uit verdele ierbii irlandeze, îmbrățișările și tremurul ușor al oamenilor care m-au strîns tare, diminețile în care mă trezeam prea devreme pentru fusul orar englezesc (cît de mult contează două ore diferență!) narcisele și ghioceii înfloriți în parcurile londoneze, rîsul și ironiile copiilor mei, mergînd la pas pe străzile din Dublin noaptea, pe malul rîului Liffy, felul în care cea mică ne ținea pe mine și pe bărbatu-meu să nu cumva să traversăm pe roșu, după ce era să ne calce o mașină care venea din altă direcție decît ne așteptam, zorul pe care li-l dădeam în diminețile cu zboruri mult prea matinale, agitată că pierdem avionul, senzația stranie de anxietate ce mi se activa de fiecare dată (și au fost patru zboruri!) în avion, zburînd prima oară cu toții deodată, plimbările în ploaie prin Londra, cu cîte o direcție precisă, un muzeu, o atracție turistică, plimbările în frig și soare și culori exacerbate de pe malul mării în Howth, fără nicio destinație, pentru a sfîrși în port în fața unei farfurii cu cel mai bun fish and chips mîncat vreodată, iarăși oamenii, o italiancă de origine română care mi-a spus că de dragul meu vrea să învețe perfect limba română, un copil adoptat în anii de după Revoluție în Anglia, care vorbea greu limba natală și pe care l-am îmbrățișat cu recunoștință, oamenii care au făcut posibil să fiu acolo, atît de calzi și primitori, străzile frumoase și pline de istorie, confuzia cauzată de condusul pe partea greșită a drumului, zecile de mii de oameni din metroul londonez, circulînd grăbit, fără să se uite în jur, oamenii care citeau, care se uitau în telefoane, care se izolau de lume prin căști, dîndu-mi senzația unei singurătăți depline, globale, în mijlocul celei mai mari agitații pe care am văzut-o vreodată, băiatul de la casa de bilete de la metrou care ne-a spus pe cînd mergeam spre lansare: you, guys, are going to a photoshooting, right?, you look so fashionable!, și senzația că sunt prea aranjată, prea româncă cumva, homeless-ul din pasajul de lîngă Buckingham Palace, care nu a cerut nimic, doar a strigat: I love your jacket, love!, iar cea mică s-a întors și i-a dat toți banii pe care îi avea (nu am putut, mama, nu am putut, a zis apoi, în timp ce în ochi îi sclipea o lacrimă sau poate doar o picătură de ploaie), iar toate astea (și altele asemănătoare) numai din vina Inei și gecii ei metalice, felul în care ne-am pierdut în Malahide, pe cîmpiile de un verde aproape strident, după ce am văzut irlandezii aruncîndu-se în mare și înotînd, deși erau 3 grade afară, iar gps-ul ne-a încurcat și mai tare, de am crezut că nu voi mai ajunge la propria-mi lansare, muzica live din Temple Bar, cînd cea mare a fugit cu cidrul meu, iar chelnerii cu băutura lui bărbatu-meu, răsăriturile și apusurile, văzute pieziș, chiaună de oboseală, de deasupra norilor.

Mai înainte de astea a fost însă lansarea de la Cărturești, cu oameni așezați pe trei etaje și senzația de depersonalizare, totul era imens și atît de frumos, iar eu nu păream să fiu eu, ce aș fi avut de căutat eu acolo, de ce să fi venit sute de oameni să mă vadă și asculte pe mine? Iar înainte de asta, interviul în direct de la Digi FM, cu Cătălin Striblea, cu două zeci și cinci de mii de vizualizări și aceeași senzație, dar abia după, cînd am conștientizat cîți oameni s-au uitat și se uită la noi, iar au aproape m-am înecat de plîns vorbind acolo despre lucruri foarte intime, iar asta a continuat apoi la Londra, unde am bătut orice record de audiență la un eveniment ținut de biblioteca din Wembley, un loc imens, de altfel, plin inclusiv de cărți românești. Așa că marți va trebui să discut în terapie (din nou!) despre asta, de unde senzația de depersonalizare, de ce nu reușesc să simt că merit toate astea, că sunt ale mele și nu ale altcuiva, de ce mă sperie mai degrabă înainte să mă fericească, de ce e nevoie de un întreg proces cognitiv ca să ajung să mă bucur, de ce nu vine bucuria prima, în locul spaimei?

Stăteam lipită de sticla rece a hubloului, priveam norii pe care îi iubesc atît, iar sub limbă se topea, încet, anxioliticul pe care altădată îl luam în atacuri de panică, iar acum doar atunci cînd zbor, însă întotdeauna atunci cînd zbor (ultima oară cînd am zburat fără să iau, fiindcă pierdusem pastila și am găsit-o peste multe luni, înfiptă într-un ruj și am rîs, însă atunci nu rîsesem, au fost trei zboruri legate și eu am murit și înviat de trei ori, în aeroportul din Madrid am avut cel mai puternic atac de panică din ultimii ani, de fapt) și mă gîndeam la frică. La felul în care frica m-a trasformat pe mine în femeia curajoasă pe care toți o văd din exterior, dar care este unul dintre cei mai înspăimîntați oameni care există. Fiindcă mie mi-e frică mereu. Și tocmai fiindcă îmi e frică, fac tot ce mă înfricoșează. Ca să nu o hrănesc. Știu oameni care se tem la fel ca mine să zboare, deci nu zboară. Niciodată. Nu riscă. Așa că nu trăiesc. Eu fac dimpotrivă. Cînd simt că ceva mă îngrozește, spun da. Și trec prin toate chinurile iadului, uneori, însă, de fiecare dată, la final, ies pe plus. De aia și cred că trebuie să fie mai întîi greu, iar pe urmă frumos, fiindcă la mine prima oară e frica. Iar curajul meu nu e ceva care vine by default, ci e rezultatul unei munci teribile și al unei frici teribile.

Mă opresc acum, fiindcă mă trag zilele pierdute cîștigate înapoi la muncă, am în cap texte scrise în timp ce eram acolo, sper să apuc să le așez și într-un document word curînd. Iar dacă nu, vor rămîne acolo și nu va fi mare pagubă.

Găsiți pe contul meu de instagram poze de pe peste tot unde am fost. Aici găsiți lansarea de la Londra prin ochii fotografului Alex Coman. Și aici, cea de la Cărturești, prin ochii editorului meu, Alex Voicescu. Iar aici, interviul de la Digi FM.

 

Sunt enorm de recunoscătoare fetelor minunate de la Romanians love books (cu mențiune specială Floriei Teleman, care ne-a fost și gazdă îndeaproape), Romanias in Ireland, Irinei Piloș. Și Inei Isbășescu, (acum INAIS) cea care, iată, nu m-a îmbrăcat doar cînd m-am măritat, ci și la toate aceste lansări. Bărbatului meu, pentru că a fost un ghid excelent turistic, dar nu numai, copiilor mei, pentru cooperare, înțelegere, pentru că nu am pierdut avioanele din cauza timpului dedicat machiajului și că au avut grijă să nu mă sinucid trecînd strada, picioarelor noastre, care au dus în medie 20.000 de pași pe zi. Și mie, na, că am găsit locuri de cazare mișto și am scris cartea asta. 

A, și tipului de la Londra care mi-a mărturisit că e acolo fiindcă toate cele patru soții și foste soții l-au trimis.

 

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

11 Comentarii

  1. Cristian Pascu 9 februarie 2018 at 15:00 - Răspunde

    Nice lady ! Felicitări !

  2. Oana 9 februarie 2018 at 21:32 - Răspunde

    La un moment dat, sper sa ajung sa primesc si eu o imbratisare de la tine :). Si la mine frica e omniprezenta, nu stiu daca voi scapa vreodata de ea.

    • Petronela Rotar 9 februarie 2018 at 21:46

      păi poate facem să ajung și acolo. 🙂

    • Oana 10 februarie 2018 at 21:01

      Ar fi super, desi in afara de psihoterapeuta mea si oamenii carora le-am facut cadou cartile tale, nu cunosc pe nimeni care sa te cunoasca, dar o pun si pe seama faptului ca eu nu prea socializez :). Si daca nu vii, cu prima ocazie cand trec prin Brasov, trec si dupa imbratisare!

  3. Lidia 9 februarie 2018 at 21:50 - Răspunde

    Minunat! Ce ai scris mai sus va fi considerat de mine cadoul de suflet, pentru că, deși neprezentă fizic, am fost acolo, cu fiecare cuvânt. Pentru că și eu iubesc norii, și Irlanda, pentru că mereu mă regăsesc in cuvintele tale faine. Meriţi din plin tot ceea ce ţi se întâmplă frumos, cu atât mai mult cu cât ne „dai” și nouă . <3

    • Petronela Rotar 9 februarie 2018 at 22:45

      inimioară și aici 🙂

  4. Mica 9 februarie 2018 at 23:46 - Răspunde

    Se intampla pentru ca meriti toate astea si mai mult decat atât 🤗. Felicitari!
    P.S. Te imbraci mișto rau!

    • Petronela Rotar 10 februarie 2018 at 00:09

      mulțumesc! despre îmbrăcat, aici e și mîna Inei, care face haine care mi se potrivesc perfect.

  5. Georgeta Moga 10 februarie 2018 at 00:14 - Răspunde

    Felicitări, mult noroc in toate ! Ești tânără și foarte talentată ! când nu mai simți frica, înseamnă că au trecut niște ani …

  6. Zeveleanu Elena 10 februarie 2018 at 04:14 - Răspunde

    Felicitări din toata inima ! 😘 Îți port mult respect pentru ceea ce alegi să fii ! Dacă aș avea o baghetă magică mi-aș dori să te vindec de frica de a zbura cu avionul, sau măcar să îți transmit din bucuria pe care eu o trăiesc când zbor. Până una alta sunt doar alături de tine cu gândul și inima și te admir 🤗🤗🤗 !

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: