fîșii de rușine

Într-un top realizat de OMS în privința alcoolului consumat pe cap de locuitor, România ocupă locul 5 la nivel mondial, imediat după Rusia. Personal, nu am întîlnit pe nimeni pînă acum care să nu fi avut minimum un alcoolic în familie, bunicul, tata, unchiul, fratele, uneori chiar mama sau bunica. Un alcoolic nu rămîne niciodată singur într-o familie, arată statisticile și teoriile psihologice, el este urmat și de al doilea, și de al treilea, de obicei. De curînd, într-un grup cu multe femei, cineva a spus: nu suport bărbații care beau. În cor, i s-au alăturat alte zece, spunînd același lucru. Noi, femeile, nu suportăm bărbații care beau, fiindcă asta ne amintește de tata, de bunicul, de unchiul, de mama, ne amintește de abuz, de codependență. Despre dependenți vorbim peiorativ: bețivul ăla, alcoolicul ăla, ratatul ăla, distrusul ăla. Punem dispreț în ton. Punem superioritate. Mai rar, milă, care e un eufemism tot pentru superioritate. Nu știm și nici nu ne interesează lupta, greul, boala teribilă cu care se luptă dependentul. Nu ne explică nimeni ce boală îngrozitoare, pe viață, e dependența. Nu ne explică nimeni că e boală, măcar. Suntem convinși că dependentul bea fiindcă îi place, ar putea să se oprească oricînd, dar nu are chef, nu vrea.

Fîșii de rușine face asta. Te pune, uneori violent, în papucii grei, ca de plumb, ai dependentului, ai ratării, ai recidivelor, ai sevrajului. Ai unei singurătăți copleșitoare. Ai rușinii de a nu fi normal. Este o carte care ar trebui să se afle în fiecare casă din România. O carte impecabil scrisă care te poate întoarce, cu înțelegere și compasiune, către cel care bea ca să nu moară. Nu e o lectură facilă, fiindcă te trece printr-un montagne russe de emoții intense, însă mi se pare o lectură aproape obligatorie.

Fiindcă e obligatoriu să înțelegem că dependența (orice dependență) este o boală cumplită, care pune stăpînire pe tine pe nesimțite și te transformă din om în neom. În paria. În cel care face rău în jur. Pentru fiecare dependent suferă în jur alți cîțiva oameni care nu îl înțeleg, nu știu a-l ajuta și îi adîncesc dependența stigmatizîndu-l, ocărîndu-l, reproșîndu-i. Țara asta a noastră geme de astfel de drame. În fiecare casă, o dramă a dependenței.

Știți cîte centre de tratare a dependențelor ca la carte, cu internare și program special conceput (Minnesota în 12 pași se numește programul de tratare a dependenței) există în România, la cîteva milioane de dependenți cîte avem? Două. Unul la Sibiu și unul la Bacău. Două, repet, fiecare cu aproximativ 30-40 de paturi, raportat la un număr uriaș de dependenți. Nu doar de alcool, ci și de droguri, jocuri de noroc, sex, dependențe care, deși nu se vorbește despre ele, sunt la fel de numeroase, invalidante și distrugătoare ca cea de alcool. Nici măcar ele nu sunt pline, în cea mai mare parte a timpului. Fiindcă nu știm, nu vrem, nu putem înțelege dependența ca boală. Fîșii de rușine vorbește și despre experiența tratării dependenței într-un astfel de centru (unul dintre cele două, pe vremea aceea singurul, al doilea a fost ridicat mai tîrziu, cel de la Bacău), despre viața în rehab, despre recidivă, despre lupta cumplită care se dă acolo, nu doar cu sine, ci și cu ceilalți. Grupuri de susținere mai există, însă și ele prea puține și secrete.

Pentru codependenți, care sunt esențiali în economia vindecării, nu există niciun program.

Aș putea vorbi ore în șir despre dependențe, dar nimic din ce aș putea spune nu ar fi la fel de vibrant, de real, de autentic, cum este această carte.

Citiți Fîșii de rușine. E o carte care luminează, pe interior și din interior.

O găsiți aici, de cumpărat.

Vineri, la Bookfest, voi fi alături de Cristian Fulaș la lansarea celei de a doua ediții, despre care sper că va deveni un best-seller, așa cum merită și cum merităm. Evenimentul, aici.  (Imediat după, mă voi afla la standul Herg Benet, pentru o întîlnire cu cititorii, de la ora 19.00)