cum e cu filmele

11

Cînd eram foarte tînără, abia o născusem pe cea mare, am locuit o vreme la Budapesta. Îmi făcusem abonament la Artmozi, la cinematecile de artă, de altfel și singurele locuri unde puteai vedea un film în limba originală, nu tradus în ungurește, cum făceau cu toate, de umbla gluma, Kojac baci, holvon o cocaino? Luam godacul mic în marsupiu și mă duceam zilnic la film. Incredibil ce bine dormea la Jarmush și Wenders, la Boyle și Greenaway sau Kurosawa. În cîteva luni, am văzut zeci de filme, în vreme ce prietenii mei din țară, mari amatori de artă cinematografică, își băgau unghia în gît că ei doar auziseră de filmele alea și nu aveau cum și unde să le vadă. Nu am mai avut perioade așa de prolifice ca aia, însă îmi place să cred că am văzut ceva filme mișto, iar pe anumiți regizori care mi s-au lipit de creier, îi urmăresc cu sufletul la gură. Îmi place să văd filme făcute după cărți pe care le iubesc. Am avut cîteva surprize plăcute în zona asta, dar și cîteva urîte. Fight Club, Parfumul lui Suskind, Dragostea în vremea holerei fac parte dintre alea mișto, și da, pînă și Viața lui Pi. Luni de Fiere – dintre celelalte. Pe cît de mult mi-a plăcut cartea lui Bruckner, pe atît de puțin filmul, care mi s-a părut desuet, depășit, cu o distribuție vulgară care nu a reușit deloc să surprindă subtilitatea personajelor.

Pentru mine, perioada asta, ianuarie și apoi tot februarie, pînă după Oscaruri, e o perioadă în care fac supradozaj de filme și îmi amintesc de vremea aia. Sigur, mă uit și în rest, căci filmele bune sunt pe același raft cu cărțile și muzica la mine în creier, dar nu în ritmul de acum.

Pînă acum vreo doi ani, orașul ăsta, altfel minunat în care trăiesc, rămăsese fără cinematografe, așa că singura soluție era canapeaua de acasă. În ultimii ani avem și noi cevaplex, unde mă înghesui și eu să văz filmele de Oscar laolaltă cu diverse specimene, că e mult mai fain să vezi pe ecran mare, cu sunet corect. Invariabil, mă enervez și plec cu tensiunea ridicată. Nu știu în capitală sau altundeva cum o fi, dar la mine în oraș oamenii sunt niște neciopliți la film. Vorbesc în gura mare, rîd ca proștii, răspund la telefon sau stau pe net, că se plictisesc, comentează și se fîțîie. La Django, era să plec cu unul de guler, așa de tare mă înfuriase. Cel mai trist a fost, însă, la Les Miserables. Pe afișul căruia scria clar, cu font mare, că e musical. În stînga mea, 4 fufe. Care, la primul tril, s-au pornit pe un rîs de se zguduia toată sala. Am suportat ce am suportat, dar cum rîdeau continuu, că se cînta continuu, și făceau mișto că ce film e ăsta în care actorii cîntă în loc să joace și deranjau toată sala, dar mai ales pe mine, că lîngă mine stăteau, le-am explicat că eu am venit să văd și ascult, la fel ca și restul lumii. Și că dacă nu le place, e voie să plece, pînă nu le scot eu de păr, că doar veniseră la un musical, cum să rîzi că se cîntă? E ca și cum te duci la biserică și te miri că ăia acolo țin slujbe și se roagă. Au mai chicotit flenduricile ce au mai chicotit, le-am mai aruncat 3 priviri ucigătoare și pînă la urmă au evacuat excinta și am putut să îmi ascult și văd filmul în liniște, cît mai rămăsese din el.

Așadar, o să mă înarmez cu răbdare și dispreț și o să mă duc să văd ultimele filme. Și nu o să vin să vă zic cum au fost, duceți-vă singuri. E plin netul de păreri, care de care mai experte. Zilele astea, toate mămicile de profesie, femeile fatale de facebook și hipsterii sunt critici de film avizați și specialiști în cinematografie. Sigur, printre ei există cîțiva cu păreri cu adevărat avizate, de care am luat act, dar în general prefer să văd cu ochii mei din cap și să gîndesc cu mintea mea tot de acolo. Că mi s-a întîmplat să citesc la oameni de la care aveam pretenții niște prostii uriașe despre filme cu adevărat bune, iar oamenii ăia erau citiți de o mulțime de oameni care poate nu s-au mai obosit să vadă filmul, că a zis X că e prost.

Bine, eu am de mulți ani o teorie, că la filmele anumitor regizori, intrarea nu ar trebui să fie liberă pentru toată lumea. Aș da teste, iar cine nu se califică, să nu aibă voie să intre. Ia-l pe iubitul meu Tarantino, de exemplu, ale cărui filme le-am văzut de atîtea ori, pînă le-am învățat pe de rost. Care e atît de mare, ale cărui dialoguri mă stîrnesc atît de tare, că nici nu pot vorbi despre asta. Eu să fiu regizor, public ca mine aș vrea să am. Oameni care văd filmul pînă și-l imprimă în creier și pe retină. Fiindcă acolo nicio replică și niciun cadru nu sunt în plus. Și nu ajunge să vezi o singură dată.

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

11 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Andi V.
Andi V.
24 ianuarie 2014 11:23

Mi-a placut cum s-a rezolvat, in Vest, problema nesimtitilor din cinematografe: 10,000 W de sonor si gata – pot sa rada, sa planga, sa manance ceolofan – nu auzi absolut nimic. Tehnologia salveaza Romania.

Conteaza?
Conteaza?
12 februarie 2014 23:03

In seara asta am recitit „cum e cu filmele”…si nu intamplator. Spun asta pentru ca am fost luni seara la film la „cevaplex”….si mi-am adus aminte de de scrierile tale. Am fost la mult mediatizatul film al lui Lars von Trier. Desi primisem feedback-uri care trebuiau sa ma tina acasa mi-a placut prea mult prima parte ca sa imi pot refuza experienta vizionari celei de a doua. La 5-10 minute dupa ce a inceputul filmul isi fac aparitia 2 perechi ( genul de smecheri prosti si curve ieftine dar cu tupeu maxim) care se aseaza pe niste locuri in fata.… Citește mai mult

Tavi Moldovan
Tavi Moldovan
10 martie 2014 08:58

Am citit cu aceiași bucurie lăuntrică de cinefil și postarea asta. 🙂 Și sincer sunt plăcut surprins că mai suntem câțiva iubitori de cinema pe aici. Dar trebuie să recunosc, de ani buni am renunțat la plăcerea unui ecran panoramic uriaș pentru confortul de acasă. Iar cu puțină răbdare vin și discurile de pe Amazon. Și uneori cu reducere, asta e și mai bine. Iar cum speranța moare ultima, poate va avea si Sibiul vreodată un cinematograf cu sunet certificat. Nu mai zic nimic de cinematograful sau proiecțiile de „nișă”. 🙂

Mario
Mario
16 martie 2014 09:55

Eu ma duc foarte rar la cinematograf, am avut experiente din cele descrise de tine putin mai sus si mi-a ajuns. Pe torenti si pe anumite website – uri se gasesc filme de toate genurile, le poti vedea acasa in liniste si pace.

korydeea
15 octombrie 2014 15:31

Pfff. …si in capitala e horror. Si nu doar in cinema ,ci si la spectacole live . Iar asta cu sunatul si raspunsul la telefon in timpul filmului , spectacolului etc ma scoate cel mai mult din minti! Pana si la teatru s-a dus linistea

Denisse
Denisse
28 decembrie 2016 10:27

Cei care sunt cititi de multi pe retelele de socializare nu inseamna ca sunt si avizati atunci cand isi exprima o parere.Daca vreau sa vad un film sau un serial citesc intr-adevar parerile catorva ,dar prefer sa vizionez ca sa-mi pot exprima propria mea opinie.

O admiratoare
O admiratoare
6 martie 2018 15:42

ce la fix s-a nimerit, ca e agitatia cu Oscarul si acum.

e placut si uimitor sa dau peste o cinefila adevarata, la care pasiunea pentru filmele bune se simte prin toti porii. ti-am mai zis ca esti minunata?