a fi sau a nu avea

Într-o sală de așteptare, la ginecolog. Ginecolog renumit. Suntem cîteva zeci de femei, de toate vîrstele, de toate condițiile sociale, cu toate problemele femeiești posibile. Cu cancer, fibrom, dar cele mai multe în așteptarea diagnosticului. Bogate și sărace, super aranjate sau gospodine mirosind încă a tocana lăsată pe foc, uniformizate toate de aceeași așteptare încordată.

Te uiți în ochii celei cu geanta Gucci și știi că ar da orice să fie în locul celeilalte, cu batic pe cap și părul făcut permanent, care flutură bucuroasă niște analize cito. I-a zis asistenta ca i-au ieșit bune, radiază toată și umple de un val de neliniște întreaga sală, cînd se veselește în gura mare. Biopsia e beton. Nu are cancer. A scăpat de data asta.

Lui Gucci îi sună telefonul. Are ochi triști, speriați, ca majoritatea femeilor aflate în încăperea asta, pe jumătate anticameră a morții, pe jumătate a speranței. Răspunde încet, șoptit: nu, nu sunt bune, citește mesajul, nu pot vorbi acum. O îneacă plînsul. Asistenta ne cheamă, pe rînd. Toate avem în mîini niște hîrtii albe, cu destinul nostru înscris acolo codat, în cuvinte medicale pe care doar cel aflat dincolo de ușă le poate decripta pentru noi. Frotiu inflamator specific e ceva rău, asta am aflat din șoptelile celor care au pactizat și schimbă pe un ton scăzut impresii și temeri. Mai mult temeri decît impresii. Înseamnă indicii de… știi tu… cancer. Ah, cuvîntul ăsta pe care se tem sa îl rostească, dar care plutește în ochii tuturor și li-i tulbură.

Din cabinet iese o femeie înaltă, osoasă, 45 de ani, poate 50. E senină, zîmbește. A stat înăuntru aproape 35 de minute, timp în care noi, celelalte, ne-am uitat la ceas din jumătate de minut în jumătate de minut, ne-am foit, am oftat, am privit iar alb în hîrtiile cu hieroglife, am mai oftat puțin și ne-am uitat iar la ceas. Se oprește și o salută pe Gucci, așezată pe scaunul de lîngă mine. Îi povestește fericită că ea a învins cancerul. Are 2 ani de la diagnostic și s-a refăcut, e bine… Doctorul zice că e un miracol, îmi făcusem testamentul, îi zisesem lui Gigi să aibă grijă de copii… eram pregătită să mor… Un fior trece prin toate celelalte. Își strîng hîrtiile cu analizele mai tare în mîini.

Te gîndești: cancer. Cum o fi să afli că ești suspectă de cancer sau chiar îl ai? La 30 de ani. La 35. La 40. 45. Chiar și la 50. Că sunt șanse să scapi, dar sunt la fel de multe șanse să te cureți rapid. Că trebuie să trăiești restul timpului pe care îl mai ai gîndindu-te și conștientizînd asta. Că intri în vria instinctului de conservare, că o sa faci absolut orice, ca femeia asta care povestește că a făcut tot-tot, acupunctură, naturiste, homeopate, rugăciuni, bioenergie, chimioterapie, tot, fără să știi măcar dacă ajută sau nu.

Mă uit iar la femeia cu geanta Gucci. Știu sigur că și-ar schimba oricînd existența lipsită de griji materiale cu cea a femeii cu batic. Că ar umbla cu troleul pentru tot restul vieții și ar uita de mașina luxoasă parcată în fața clinicii, că ar face tocană cu cartofi de două ori pe săptămînă, s-ar duce la serviciul umilitor al celeilalte 12 ore pe zi, numai să aibă ea în mîini hîrtia norocoasă.

Din cabinet iese o doamnă în vîrstă, pe care nora o așteaptă de partea astălaltă a ușii. E triumfătoare și îi arată semnul ok celeilalte. Radiază toată, nu seamănă deloc cu femeia care intrase, îngrijorată și apăsată, înăuntru. O ia de braț pe noră și ies gălagioase, spărgînd liniștea încremenită din anticameră. Zîmbesc.

You win some, you lose some.