tristețea mea de azi pulsează în ritmul sonatei lunii.
sonata care ascultă sonate. funny, nu?
nu aș fi vrut să trăiesc nicicînd altcîndva. poate doar într-o poveste. să fiu ondină, aș fi vrut. în loc de asta, sunt, cum mi-ai zis, ca ielele.
iar ielele îți iau mințile. dar ielele sunt singure, știi? singure și nebune. e pedeapsa lor.
la 15-16 ani ascultam peer gynt și juram că într-o zi diminețile mele vor suna
altfel.
în ultimii ani, diminețile mele nu au mai sunat deloc. au fost la fel surde ca bătrînul Ludwig.
acum aud un susur.
iar noaptea de sînziene e departe.
Din toate gandurile care ne trec prin minte intr-o zi ( aproape 60.000) imi pare ca tu ai o atractie sa alegi subiecte din categoria 75% ganduri negative.Nu judec, doar observ . Eu de exemplu ascult dimineata cu geamurile deschise ( si stau la bloc) John Herberman zambesc aproape toata ziua apoi, si asta pentru ca asa vreau nu pentru ca imi este mai bine ca altora.Din pacate pentru mine eu la 15 ani nu ascultam muzica din aceasta categorie….nu o spun cu regret….sa le multumesti parintilor tai
sigur este meritul lor….cele bune
nu este meritul lor, ai mei nu sunt intelectuali. sunt o autodidactă de cînd mă ştiu.
Respectul meu
ba e si „meritul” lor. cred ca relatia cu parintii te-a indarjit sa mergi pe drumul tau care se tot departa de casa copilariei din toate perspectivele; cred ca nu erai „din acel film”. ceva similar mi-e foarte cunoscut.
😉
e ceva erotic in tristetea asta a ta, paradoxal. scrii atat de ingenios, poetic, ca toate cuvintele par cu handicap pentru a exprima acel uaaaau! poate si de aia nu prea comenteaza lumea, doar citeste si ramane in transa… vrajita