tristețe

#random

Peste tot unde te uiți, numai oameni care înțeleg scurtimea vieții și importanța trăirii clipei. Mor după teoreticieni, cum le și își zice bărbatu-meu, păcat că numărul lor sufocă practicienii. Oamenii trăiesc aproape permanent în disonanțe cognitive. Eu fiind una dintre ei. # Mi-e tot mai greu să interacționez cu oamenii. Lumea mi se par tot mai urîtă. Și, mai ales, lipsită de conștiență de sine. Îi ziceam deunăzi terapeutei mele că văz enorm și simț monstruos de cînd cu scotocirea în sine, văd numai patologii peste tot, lumea îmi arată chipul ei hîd la tot pasul și eu nu pot să sar să le zic oamenilor ce li se întîmplă, de fapt, că nu e treaba mea. Conversațiile, textele, comentariile, toate mi se par grav desprinse de realitate, realitatea aia pe care o vezi după ce dai cu nasul de mecanismele tale interne și reușești să le vezi apoi și pe cele ale celorlalți. Ar trebui să te bucuri de claritate, îmi zicea ea, însă pe mine claritatea mă sperie și mă întristează profund. Văd numai buba peste tot. # Nu mai pot scrie mai nimic, sunt complet sleită de roman. Și cu totul în festival, care e pus bine [...]

De |2017-08-14T12:50:16+00:003 iulie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |7 Comentarii

40

Și am ajuns și la un stuchit distanță de 40 de ani. Nu pare să se schimbe mare lucru. Ieri mi-am zărit chipul printre crengile de liliac pe care le-am îndesat pe măsuța de toaletă și i-am zîmbit. Mi-a plăcut de el. La 30 de ani nu îmi reușea trick-ul ăsta. La 30 abia reușeam să ghicesc care e drumul corect către mine. Mi-a mai luat cîțiva ani buni să mă așez pe el. Acum l-am încălecat bine, știu exact încotro mă îndrept. La 40, știu să-mi dau timp și să mă bucur de el. Nu mă mai grăbesc nicăieri, m-am așezat pe mine în mine. Scriam la 38 că sunt cea mai bună și fericită dintre posibilitățile mele, și de atunci am reușit să-mi rămîn. Grea întreprindere pentru o distimică, nu ai spune? La 40 de ani, am abandonat gîndul perfecțiunii. Nu mi-a ieșit în tot timpul ăsta tînăr, nu îmi va ieși nici la maturitate. Sunt perfectă pentru copiii mei, uneori. Rareori. Sunt perfectă pentru soțul meu, deseori. (Sau mă minte temeinic.) Sunt cea mai bună variantă a mea dintotdeauna și lucrez încontinuu la mine. Dar nu perfectă, niciodată perfectă. Însă merit cîteva rînduri de medalii pentru că [...]

De |2017-08-14T12:51:22+00:0017 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |34 Comentarii

1.18 AM

Lumea e un loc fără sens. Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta. Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop. Nu cunosc nici măcar un om fericit. Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic. Partea bună în tot căcatul ăsta [...]

De |2018-10-13T19:21:05+00:0022 iulie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |23 Comentarii

zilele mele

Ca de obicei, cînd se apropie ziua mea, mă ia de la lingurică. Iar anul ăsta, mă ia fuarte rău. Pînă una alta, am dat iama în ce am scris de ziua mea în alți ani, și am pus laolaltă, ca să văd cu ochii proprii cît de tută sunt, poate mă ajută să nu mai fiu. Deși...   mai 19, 2010 anul ăsta nu voi primi buchete anonime sau nu la birou. fiindcă nu am birou. mi-am dat demisia. anul ăsta nu sunt o pizdă şmecheră, ci una proastă, cum am şi relevat. anul ăsta fac 33 de ani şi aş muri, că doar şi Iisus. dar nu pot. nu pot nimic. afară e frig ca în peşterile mezozoice, dar nu-i nimic, şi în mine e, ne asortăm. anul ăsta credeam că o să fie fain. credeam că mi-am reconfigurat creierul, că mi-am activat emisfera stângă. apoi m-am prins în propria plasă şi nu a mai fost nimic. cu jobul schimbat. cu telefonul schimbat. cu sufletul schimbat. nu am răspuns nimănui. am dormit. m-am trezit. juma de rivotril sub limbă. am adormit la loc. până la 33 de ani am primit un tir de flori şi niciuna de la [...]

De |2017-08-14T14:41:44+00:0016 mai, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |26 Comentarii

ikigai

- Ești bine? - Mă pregătesc să muncesc ceva. - Io nu mă pregătesc pentru nimic… Trebuie să fac ceva ca să nu mai aud vocile alea, cum îi zicea Ed Harris lu' Meryl Streep în The hours. - Mrs. Dalloway, always throwing parties to cover the silence. Așa e. - Știu. - Eu “throw” altele, vorbe, rînduri, cum ar veni, în același scop. Iar tu, cu totul și cu totul altele. Practic, te arunci în ele. - Nici măcar nu fac eu nimic, vin ele către mine. - Simțind liniștea. - Eu nu mai știu ce e liniștea. Oricum, nu mi-ar folosi la nimic… - Cumva, nici eu. Lasă, că să vezi ce ne liniștim cînd crăpăm. O să fie o liniște de o să ne țiuie fostele urechi! - Aș vrea ca moartea să fie o poartă închisă definitiv în spatele meu. Nici o camera fără uși nu poate fi mai rea decît locul ăsta fără afecțiune în care exist. - Tu poți să vrei, că de fapt, nu știi. Dacă totul e o țeapă cosmică, de fapt? Că mie așa mi se pare tot mai des. - Înclin să cred că e. E o metapoantă. Un vis [...]

De |2017-08-15T11:50:58+00:007 septembrie, 2015|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

breathe underwater (I’m coming up for air)

Nu există durere aşa de mare încît să mă ucidă. Nu pe mine. Eu sunt şopîrla, îţi aminteşti? Doar cu coada tăiată pot scrie. Ar trebui să îţi mulţumesc că mi-ai retezat-o. Speranţa e o curvă iar Dumnezeu a murit, a zis Nietzsche, supărat pe creştinism că deturnează atenţia de la acum înspre un viitor incert. Iar eu sunt tot mai atee. Acum-ul meu e inflamat, supurează. Doare. Dar e bine că doare. Aşa pot scrie. Eu nu înşirui vorbele, eu le dau la o parte. Din oceanul de cuvinte din mine, le înlătur pe cale care nu sunt ce sunt (eu), precum Michelangelo l-a sculptat pe David înlăturînd din marmura de Carrara ce nu era David. Eu sculptez vorbe. În carne vie. Azi schimb coloana sonoră. Şi finalul. Ucid bătrînii care beau cafea la terasă. M-ai întrebat cîndva, citindu-mă, ascultîndu-mă: - Femeie, mai poţi respira? Îţi răspund acum: nu mai pot.

De |2018-10-15T12:45:55+00:0020 noiembrie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |16 Comentarii