tristețe

muerte

Biserica geme de lume. Căldura de mijloc de iulie se răspîndește prin toate ungherele ei, îi scaldă în lac de sudoare pe cei care asistă cerniți la slujba de înmormîntare. În mijloc, mortul descoperit. Un băiat tînăr, pe care îl văzusem în fiecare zi alături de noi, la festival, entuziast. La ediția trecută, îmi arătase cîteva dintre poeziile lui. Acum, doar un corp neînsuflețit, înverzit de căldură, înconjurat de oameni încremeniți în necrezare. Exact în urmă cu 19 ani, în aceeași zi, la aceeași oră, într-o curte dintr-un sat învecinat, băiatul pe care îl iubeam și cu care aveam un copil se înverzea de căldură într-un sicriu cu capac deschis, în plin soare, în timpul unei slujbe interminabile. Mortul de azi a trăit cîțiva ani în plus față de mortul meu de acum 19 ani. Puțini. Tot un copil. Tot un accident care i-a retezat existența într-un punct în care ar fi putut devenit orice. Mama stă împietrită lîngă el, pe un scaun. Nu o pot privi. Amețesc și simt că o să mi se facă rău, ies afară, mă așez pe o bancă la umbra unui brad bătrîn. În zona asta, toate cimitirele și bisericile au cîte un brad [...]

De | 2017-11-19T14:52:47+00:00 20 iulie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |18 Comentarii

#random

Peste tot unde te uiți, numai oameni care înțeleg scurtimea vieții și importanța trăirii clipei. Mor după teoreticieni, cum le și își zice bărbatu-meu, păcat că numărul lor sufocă practicienii. Oamenii trăiesc aproape permanent în disonanțe cognitive. Eu fiind una dintre ei. # Mi-e tot mai greu să interacționez cu oamenii. Lumea mi se par tot mai urîtă. Și, mai ales, lipsită de conștiență de sine. Îi ziceam deunăzi terapeutei mele că văz enorm și simț monstruos de cînd cu scotocirea în sine, văd numai patologii peste tot, lumea îmi arată chipul ei hîd la tot pasul și eu nu pot să sar să le zic oamenilor ce li se întîmplă, de fapt, că nu e treaba mea. Conversațiile, textele, comentariile, toate mi se par grav desprinse de realitate, realitatea aia pe care o vezi după ce dai cu nasul de mecanismele tale interne și reușești să le vezi apoi și pe cele ale celorlalți. Ar trebui să te bucuri de claritate, îmi zicea ea, însă pe mine claritatea mă sperie și mă întristează profund. Văd numai buba peste tot. # Nu mai pot scrie mai nimic, sunt complet sleită de roman. Și cu totul în festival, care e pus bine [...]

De | 2017-08-14T12:50:16+00:00 3 iulie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |7 Comentarii

40

Și am ajuns și la un stuchit distanță de 40 de ani. Nu pare să se schimbe mare lucru. Ieri mi-am zărit chipul printre crengile de liliac pe care le-am îndesat pe măsuța de toaletă și i-am zîmbit. Mi-a plăcut de el. La 30 de ani nu îmi reușea trick-ul ăsta. La 30 abia reușeam să ghicesc care e drumul corect către mine. Mi-a mai luat cîțiva ani buni să mă așez pe el. Acum l-am încălecat bine, știu exact încotro mă îndrept. La 40, știu să-mi dau timp și să mă bucur de el. Nu mă mai grăbesc nicăieri, m-am așezat pe mine în mine. Scriam la 38 că sunt cea mai bună și fericită dintre posibilitățile mele, și de atunci am reușit să-mi rămîn. Grea întreprindere pentru o distimică, nu ai spune? La 40 de ani, am abandonat gîndul perfecțiunii. Nu mi-a ieșit în tot timpul ăsta tînăr, nu îmi va ieși nici la maturitate. Sunt perfectă pentru copiii mei, uneori. Rareori. Sunt perfectă pentru soțul meu, deseori. (Sau mă minte temeinic.) Sunt cea mai bună variantă a mea dintotdeauna și lucrez încontinuu la mine. Dar nu perfectă, niciodată perfectă. Însă merit cîteva rînduri de medalii pentru că [...]

De | 2017-08-14T12:51:22+00:00 17 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |34 Comentarii

1.18 AM

Lumea e un loc fără sens. Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta. Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop. Nu cunosc nici măcar un om fericit. Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic. Partea bună în tot căcatul ăsta [...]

De | 2017-08-14T14:38:08+00:00 22 iulie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |23 Comentarii