terapie

greul și ușorul

Prima oară am plecat singură undeva acum 11 ani. Împinsă de terapeuta mea de atunci (ce bine ar fi fost dacă aș fi știut să și rămîn în terapie...). Aproape obligată. Trebuie să petreci timp cu tine, îmi zicea, să fii bine tu cu tine, să înveți să te bucuri de singurătate. Îmi părea odios ce îmi zicea, singurătatea avea conotații exclusiv negative pentru mine pe vremea aia. Deși nu știam, eram o personalitate dependentă, cu răni pronunțate de respingere și abandon, complet nelucrate. Mă agățam de oameni ca un dordezid, plantă care nu întîmplător a devenit și numele primului meu blog anonim, ceva ani mai tîrziu. Mi se părea de neînchipuit să petrec o săptămînă de una singură. Am ales Grecia, o țară pe care o descoperisem fortuit. Am scris despre experiența aia aici, de fapt am publicat notițele de atunci, păstrate într-un folder. A fost neașteptat. Cu frici și anxietăți, cu greșeli, însă neașteptat de frumos. Pas cu pas, am învățat să fac asta mai des. Să rămîn cu mine mai mult, să plec singură din cînd în cînd, să mă bucur de timpul cu mine. Am adunat, în cele din urmă, în anii trecuți de la plecarea [...]

De | 2017-09-30T15:03:12+00:00 30 septembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |10 Comentarii

cît de multă terapie e prea multă terapie?

Pentru că în ultima vreme am tot primit sfaturi (necerute, despre care cred cu tărie că sunt o formă de abuz și de lipsă de respect, atunci cînd ne apucăm să le dăm sfaturi unor oameni care nu le-au cerut ne poziționăm superior, noi știm mai bine, suntem mai deștepți, avem rezolvări și pentru problemele lor) și comentarii legate de faptul că merg în terapie de mai mulți ani, aș vrea să discut puțin despre aceste stereotipii. Sunt multe legate de terapie, dar acum mă voi referi doar la astea. Las aici cîteva considerații primite de mine de la oameni diferiți: „Faptul ca faci terapie de ani buni pune un semn de intrebare asupra abordarii angoaselor tale. Terapia presupune vindecare si nu persistenta intr-o stare de reanimare. Cred ca terapia asta sau chestia pe care o numesti tu terapie este de fapt o agonie care iti da iluzia vindecării, de fapt te tine ancorata in problema pt care ai ajuns sa o faci ( revin la " o fac de ani buni"). Mai este si nevoia de a continua terapia asta ( totusi dupa atatia ani), nevoie care iti da si o dependenta ( pe langa problema de baza) si [...]

De | 2017-09-06T17:35:58+00:00 6 septembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |28 Comentarii

#random

Peste tot unde te uiți, numai oameni care înțeleg scurtimea vieții și importanța trăirii clipei. Mor după teoreticieni, cum le și își zice bărbatu-meu, păcat că numărul lor sufocă practicienii. Oamenii trăiesc aproape permanent în disonanțe cognitive. Eu fiind una dintre ei. # Mi-e tot mai greu să interacționez cu oamenii. Lumea mi se par tot mai urîtă. Și, mai ales, lipsită de conștiență de sine. Îi ziceam deunăzi terapeutei mele că văz enorm și simț monstruos de cînd cu scotocirea în sine, văd numai patologii peste tot, lumea îmi arată chipul ei hîd la tot pasul și eu nu pot să sar să le zic oamenilor ce li se întîmplă, de fapt, că nu e treaba mea. Conversațiile, textele, comentariile, toate mi se par grav desprinse de realitate, realitatea aia pe care o vezi după ce dai cu nasul de mecanismele tale interne și reușești să le vezi apoi și pe cele ale celorlalți. Ar trebui să te bucuri de claritate, îmi zicea ea, însă pe mine claritatea mă sperie și mă întristează profund. Văd numai buba peste tot. # Nu mai pot scrie mai nimic, sunt complet sleită de roman. Și cu totul în festival, care e pus bine [...]

De | 2017-08-14T12:50:16+00:00 3 iulie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |7 Comentarii

40

Și am ajuns și la un stuchit distanță de 40 de ani. Nu pare să se schimbe mare lucru. Ieri mi-am zărit chipul printre crengile de liliac pe care le-am îndesat pe măsuța de toaletă și i-am zîmbit. Mi-a plăcut de el. La 30 de ani nu îmi reușea trick-ul ăsta. La 30 abia reușeam să ghicesc care e drumul corect către mine. Mi-a mai luat cîțiva ani buni să mă așez pe el. Acum l-am încălecat bine, știu exact încotro mă îndrept. La 40, știu să-mi dau timp și să mă bucur de el. Nu mă mai grăbesc nicăieri, m-am așezat pe mine în mine. Scriam la 38 că sunt cea mai bună și fericită dintre posibilitățile mele, și de atunci am reușit să-mi rămîn. Grea întreprindere pentru o distimică, nu ai spune? La 40 de ani, am abandonat gîndul perfecțiunii. Nu mi-a ieșit în tot timpul ăsta tînăr, nu îmi va ieși nici la maturitate. Sunt perfectă pentru copiii mei, uneori. Rareori. Sunt perfectă pentru soțul meu, deseori. (Sau mă minte temeinic.) Sunt cea mai bună variantă a mea dintotdeauna și lucrez încontinuu la mine. Dar nu perfectă, niciodată perfectă. Însă merit cîteva rînduri de medalii pentru că [...]

De | 2017-08-14T12:51:22+00:00 17 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |34 Comentarii