tata

vînătoarea de oameni

Luna mai e o lună aglomerată în familia noastră. Iar anul ăsta e an special. Pe 2, tata face 69 de  ani. Pe 7, mama-mare face 90. Apoi, eu - 40. Juma de secol între noi, un flintic, vorba ei. Tot pe 7 e și ziua soacrei. Plus, tot de ziua mea, un an de căsătorie. Numai aniversări importante, cum ar veni. Cel mai tare mă bucur că sunt, că se întîmplă. Că avem ce sărbători. A fost un an greu pentru mama-mare și tata. Eu una, cel puțin, am fost sigură că-i pierdem. An cu operații, intervenții, cu spitalizări care nu se mai terminau. Mama-mare nu se mai putea ridica din pat, tata nu se mai putea ridica din pat. Cînd a trecut pe dializă, cateterele nu funcționau, ne-au zis să-l luăm acasă, că nu mai au ce-i face. Iar apoi a început să funcționeze unul, apoi și celălalt. Acum, amîndoi ies la soare, sunt mobili, mănîncă bine și trăiesc cît de bine se poate în situația lor. Știu că nu va dura la infinit asta, însă deocamdată sunt fericită cu ce am primit și mă bucur de ei. Am un mare regret, o să trăiesc cu el toată [...]

De | 2017-08-14T12:52:12+00:00 28 aprilie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

un an prea lung

De după 2010 încoace, mi se pare SF ce ani urmează. Totuși, sunt din generația care cînta: noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii... În plus, cînd eram mică citeam cărți SF despre un viitor incert ce se întîmpla în prezentul de acum. Așa că senzația de ireal nu mă părăsește deloc, pe bune, chiar vine 2017? De fapt, nici nu contează ce vine. Important e să se termine ăsta cu bine, dacă se poate. Orice înseamnă bine în situația asta. Greu, urît, lung an a fost. Cu toate părțile lui frumoase și bune, urît, greu și lung an a fost. Cu muncă multă, dar mai ales boli și spitale nenumărate. Luni întregi de spitale și umilințe și operații și intervenții. Și la noi, toți am avut porția noastră, dar mai ales tata. Din martie, spitalele au făcut parte din viața noastră cotidiană. Din iulie, nu cred că am adunat o lună fără. Cu toate umilințele și frustrările aferente. L-am găsit pe tata legat de pat, am petrecut zile și nopți păzindu-l ca să nu fie legat din nou, ni s-a spus de mai multe ori că nu mai e nimic de făcut pentru el, apoi s-a [...]

De | 2017-10-11T23:46:29+00:00 19 decembrie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |6 Comentarii

rugăciune pentru tata

Bunuțule, Știu că atunci cînd eram mică îmi doream să dispară, pur și simplu. Că te rugam să faci ceva, să nu mai fie în preajmă-mi, să se oprească frica, să se oprească violența. Că nu m-ar fi deranjat nici să moară, dacă altă soluție nu ai fi găsit. Îmi amintesc cum te rugam să faci să nu mai fie, cum îți promiteam că am să fiu cuminte, că am să mă duc la biserică mereu și am să fac tot ce spune popa. Dar tu nu l-ai făcut să dispară, așa că am plecat eu. În schimb, l-ai făcut să dispară pe cel pe care îl iubeam și atunci nu am mai putut crede în tine deloc. Ce Dumnezeu strîmb ar înțelege lucrurile atît pe de-a-ndoaselea? Și te-am hulit și te-am negat și te-am repudiat. Știi cît greu mi-a luat să te pot vedea din nou. Bătrîne, A trecut vremea. Am acum aproape vîrsta tatălui meu de atunci. Și te rog iar: fă ceva să nu moară tata. Nu știu cum socotești tu păcatele. Sau în ce ordine dai curs rugăciunilor mele. Uite, acum nouă ani, tata a făcut atacul ăla vascular cerebral într-un moment în care eu nu [...]

De | 2017-08-14T14:28:26+00:00 5 august, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |12 Comentarii

sindromul Stockholm (II) sau un doliu de aproape patruj de ani

Azi se împlinesc 18 ani de cînd a murit. L-am uitat. În sensul că sunt ani buni de cînd nu mă mai gîndesc acolo. Uneori mi se pare că totul s-a întîmplat într-o altă viață, complet, din care mai răzbat amintiri estompate, blurate. Dar moartea lui violentă, șocul, au rămas adînc înfipte în subconștient. Nu pierzi pe cineva în felul ăsta și apoi trăiești ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Te căptușești cu spaime, cu anxietăți, cu dureri care nu trec niciodată. Se ascund, dar nu dispar. Răbufnesc cînd te aștepți mai puțin, îți fac viața și mintea varză. Doliul e ceva atît de cumplit, mai ales la o asemenea vîrstă (aveam 22 de ani, el nu împlinise 24), mai ales în asemenea împrejurări (moarte violentă și fulgerătoare), încît e aproape imposibil de dus. Și totuși, se duce. Cum poate, fiecare. Și așa ajungi, 18 ani mai tîrziu, să ai senzația că nu ai trăit, ci ai visat toată întîmplarea aia oribilă care ți-a modificat esențial și definitiv ființa și existența. Dar trece. Chiar dacă e o durere ce pare a fi unică, pe care nu a mai trăit-o nicio ființă din lume înaintea ta și nu o [...]

De | 2017-10-12T00:04:55+00:00 17 iulie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , , |0 Comentarii