recenzie

o recenzie amorezată

(textul de jos l-am furat, cu acordul autorului, desigur, de la un admirator de-al meu, de pe FB. mi-a plăcut foarte mult. mersi, metră. PS: da, Captain Obvious, știu că pare sau este îndrăgostit de mine!) Așa pățesc, de obicei, când mă dau cunoscător în ceva. Și scriitor pe deasupra. Îi tot povesteam eu șefului meu că o știu pe Petronela Rotar și că scrie mișto. Iar el știe că mai fac recenzii pe Fb. Așa că mi-o aruncă într-o doară: "Auzi Maître", (așa-mi zice el, "metră", iar eu îi zic "Șefu", așa ne-am obișnuit), cum de n-ai scris tu nimic de fata asta pân-acu? Am belit-o, zic, "păi șefu", zic, "să vezi, că mie-mi cam place de ea", zic "și nush dac-aș fi total imparțial". "Ete căcat", îmi zice, "Maître, tu crezi că-i cineva imparțial pe lumea asta, pune mâna și scrie și nu te mai prosti, ce ai cinci ani?" Zic, "o avea dreptate omu", că mie oricum mi-a plăcut ce scrie înainte să-mi placă de ea, adică, mă rog, cam în secunda doi, dar cum în analiza matematică și cantitățile infinitezimale de timp pot fi perioade istorice, putem să spunem că a trecut ceva între cele două [...]

De |2018-10-13T22:12:06+00:0030 martie, 2015|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , |21 Comentarii

un poet cu cartea în mînă

(Vineri, la întîlnirea lui Teleşpan cu braşovenii, a venit şi el, poetul Adrian Păpăruz, pe care îl ştiam doar de pe facebook. Cu un trandafir în mînă şi multă sfială în ochi. I-am semnat cartea, am primit în dar două cărţi de-ale lui. Nu mi-a cerut să facem o poză împreună, pentru că veniseră şi alţi oameni să îmi ceară autografe şi nu a vrut să mă deranjeze. Un bun-simţ şi o inimă pe care rar le întîlneşti. Dimineaţă, am primit de la el gîndurile din noaptea pe care nu a dormit-o citind cartea mea. M-au impresionat atît de tare că nu le-am putut ţine pentru mine. Nici nu ştie ce bucurie mare mi-a făcut şi ce mult au însemnat vorbele astea pentru mine. Cum înseamnă fiecare cuvînt pe care mi-l trimit cei care au citit cartea mea şi a rezonat în ei.  În altă ordine de idei, reiterez scurt, ca să nu mai plictisesc pe cei neinteresaţi, invitaţia la întîlnirea de la Cluj, joi, 5 iunie, la ora 19.00, Cărtureşti-ul din Iulius Mall. Evenimentul de pe facebook cu detalii e aici.)   n-ai cum să dormi cu “o să mă știi de undeva” în casă, pe noptieră, pe pat, [...]

un interviu pe Hyperliteratura

Volumul meu are mai multe niveluri de lectură, cel puţin aşa sper să fi reuşit. Dezvăluirea eului liric nu are nimic dintr-o dezvăluire de cancan, iar cine se opreşte la suprafaţă nu are nimic de cîştigat din lectură. Cartea mea este o carte despre durere, despre singurătate, în toate formele ei, despre iubire şi iertare, despre moarte şi viaţă şi, foarte important, despre acceptare şi iubire de sine. Iar toate astea ne sunt comune, cu particularităţi, desigur, însă le simţim cu toţii aproximativ la fel. O să mă ştii de undeva înseamnă mai ales că mă vei şti din tine, dinăuntrul tău, acolo unde te-ai temut, ai sperat, ai iubit, te-a durut. Restul interviului de pe Hyperliteratura, aici, click.  Și bonus, cea mai frumoasă recenzie scrisă pînă acum. Desigur, click! Noi ne vedem diseară la 18.45 la Bookfest, standul editurii Herg Benet.

De |2018-10-16T11:46:44+00:0028 mai, 2014|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |6 Comentarii

pe asta o semnăm anonimă

Încă mă minunează ce stîrneşte în cititorii mei cartea mea. Ieri am primit următoarea recenzie de la un om drag, care are unde scrie, dar a preferat să nu o facă într-un spaţiu personal, unde poate fi identificat. A zis să o dau anonimă, dacă mi-o plăcea. Mie mi-a plăcut, deşi, repet, mă uimeşte ce trezesc scrierile mele în ceilalţi.   "Aceasta nu este o recenzie. Aceasta este o spovedanie. Așezată pe marginea patului de moarte al iubirii mele, stând de veghe, cu lacrimile împletindu-mi-se în barbă, am deschis-o pe ea, pe prietena mea și am citit cuvinte pe care eu însămi nu am curajul să le scot din mine și să le aștern. Nu le pot așterne peste dragostea asta, la care mă uit cum moare din prea multă neputință a mea de a îi da combustibil. Am deschis știind că am să o știu de undeva și am închis-o, tremurând spasmodic. Am deschis-o în fața unei catedrale și am simțit că îmi iese sângele din inimă, prin piele. Am închis-o și am zis să mai aștept. Și apoi am deschis-o pe un scaun, într-o casă de cultură, al unui oraș pe care îl urăsc atat de mult, încât [...]

De |2017-08-16T13:43:16+00:0017 aprilie, 2014|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |5 Comentarii

Soldaţii, o poveste din Ferentari

(La îndemnul lui Mihail Vakulovski, care vrea să publice în revista lui recenzia la Cimitirul, după ce o periez oleacă, şi dacă mi-o ieşi, şi pe asta, terminai de citit cel de-al doilea roman homosexual publicat anul trecut. Mihai nu a citit niciuna dintre cărţi, încă. Soldaţii, Poveste de Ferentari, de Adrian Şchiop. Nu, nu fac teză de doctorat din literatura gay.)   Am ştiut de la bun început că o să o compar, vrînd-nevrînd, cu Cimitirul lui Teleşpan, că prea mi-a plăcut. Trebuie să mărturisesc, însă, că, să o fi citit prima, m-aş fi lăsat probabil sedusă de subiect, de sinceritatea cu care este scrisă, de identitatea sexuală asumată şi de aerul proaspăt pe care îl aduce în literatura română contemporană. Ghinionul ei face să fi citit înainte Cimitirul, aşa că am consumat toate acestea şi o brumă în plus, deja. Toate astea sunt însă judecăţile mele, nu le înghiţiţi pe nemestecate, citiţi cu ochii şi mintea voastre, e posibil să vedeţi lucrurile complet diferit. Soldaţii este o poveste de amor între narator, un homosexual cam homofob care preferă să aibă relaţii fie cu heterosexuali, fie cu femei, şi un vagabond de Ferentari, proaspăt eliberat din puşcăria unde şi-a petrecut [...]

De |2017-08-16T16:13:25+00:0027 ianuarie, 2014|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , , |7 Comentarii

Cimitirul

Adrian Teleşpan e cel mai mişto poponar de care am aflat eu. Bine, după Freddie, dar ăla e mort, aşa că nu o să îl deranjeze şi după Brian Moloko, dar ăstălalt e bi şi iar nu se pune. A fi gheu nu e singura calitate a lui Teleşpan. El a fost producător teve în toate teveurile în care am lucrat şi eu. (Nu ne-am cunoscut, habar nu am avut de existenţa lui până zilele trecute) Apoi a plecat la Londra unde a scris o carte. Cimitirul. Pe care am citit-o eu. Când am terminat de citit Cimitirul, adică azi, l-am înjurat pe Teleşpan. Tu-ţi gura mă-tii de poponar, eu aş fi vrut să scriu măcar o parte din cartea aia. M-am simţit cum s-a simţit Eliade cînd l-a citit pe Papini: furată cumva. Sigur, păstrând proporţiile. L-am înjurat, dar  l-am şi felicitat. I-am urat din astea, orale. Cu drag, din suflet i-am urat, ştiu că îi place. El mi-a urat înapoi acelaşi lucru, apoi ne-am lăudat un pic cine e mai bun. El crede că el şi eu cred la fel. Pe bune, nu vă mint. Numai un poponar ştie exact cum să facă treaba asta, am fost mereu [...]

De |2018-10-04T15:59:52+00:004 decembrie, 2013|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , , |59 Comentarii