poem

mai dă-mi un anotimp, un an, un timp

mai dă-mi două şanse şi o brumă de zile să îţi demonstrez că oamenii se pot schimba în cîteva ore oamenii nu se schimbă, îţi zic. paradigmele,  doar. mai dă-mi un anotimp, un an, un timp, timpul lucrează mereu în favoarea mea, lucrurile se vor aşeza, vei vedea. pentru mine nu se aşază niciodată, îţi zic iar tu nu ai citit Nichita, îl confunzi constant cu Sorescu şi oricum, au fost prea multe, prea destule vorbe mari, niciodată duse undeva, nicăieri. prea multe promisiuni alterate, au rîncezit pe terasă, unde le depozitez, că nu mai am loc în debara. le-am strîns, le-am îmbrăţişat tandru, de adio şi le-am dat drumul afară. zburaţi, dacă puteţi. dar s-au prăbuşit. nu aveau aripi. promisiunilor mincinoase nu le cresc aripi, niciodată. nici măcar nasul. doar flori verzi, de mucegai.

De |2018-10-15T20:44:28+00:004 iulie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |10 Comentarii

casa cu flori

conduc spre casă. pe locul din dreapta stă o orhidee în ghiveci. nu i-am pus centura. iar maşina bipăie, bip-bip. e o orhidee frumoasă şi cuminte, cu flori pe tijă perfect deschise, delicate şi mov. am cumpărat-o cu ultimii bani. las' că nu o să murim de foame. ne-a fost şi mai rău. în zilele cînd mai mult plîng decît zîmbesc îmi cumpăr cîte o floare-n ghiveci. în zilele cînd mi-e dor îmi cumpăr un buchet. în zilele cînd doare insuportabil îmi iau cactuşi. în cele în care rîd toată ziua, primesc flori de colţ. în casa mea, florile nu mai au loc. se sufocă. toate pervazurile sunt pline. şi oh, am aşa de multe pervazuri. şi terasa e plină. iar terasa mea e foarte mare. şi toate vazele sunt pline ochi. de margarete şi albăstrele, de anemone şi nu-mă-uita. de ghivece cu muşcate şi levănţică. pe pervazul dinspre pădure, numai cactuşi. între ele, o singură floare de colţ. nu le ud cu apă, doar plîng peste ele. cîte o lacrimă în fiecare ghiveci. lacrimile mele sunt uriaşe, mai multe le-ar putea îneca. în zilele în care mai mult zîmbesc decît plîng îmi cumpăr soare. au ieftin la chioşcul de pe strada [...]

De |2018-10-16T11:06:14+00:0020 iunie, 2014|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |13 Comentarii

hani,

e aer de primăvară şi totuşi nu e. se făcuse cald înăbuşitor în cameră, se moleşiseră lalelele pe perete. şi sînul drept se moleşise, copt şi leneş. ai deschis uşa înspre un afară umed. presimţeam în stropii mici, pe sticla terasei, anotimpul-cocon care va creşte în mine. şi o să port rochii albe, lungi şi învolburate peste pielea ţigănoasă. unghii vineţii, să meargă cu muşcăturile tale. o să-mi las părul lung, să-l faci hăţuri, să mă struneşti cînd simţi că mă smucesc. şi o să umblu desculţă, cu tălpi goale şi zdrelite pe fiecare coastă a ta, în sus şi în jos, până ameţesc. mă ameţeşti. o să-ţi culeg flori de mai, sângele-voinicului, şi o să ţi le dau să le sorbi, în cafea, în fiecare dimineaţă, amestecate cu un singur strop din sîngele meu.   (acesta este un text din O să mă știi de undeva, care s-a cam epuizat de prin librării și site-uri, dar care va fi reeditată anul acesta, revizuită și adăugită, la editura Herg Benet, şi pe care vi-l fac cadou de ziua Poeziei cu P mare)

De |2018-10-16T16:02:54+00:0021 martie, 2014|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , |20 Comentarii