Paște

pantofii roșii de lac

La noi în sat, Paștile erau tratate cu foarte multă seriozitate, iar treaba asta se putea observa pe viu în familia mea. Sau ar fi mai corect familiile mele? Căci în curtea casei (cu etaj și baie în casă) în care am crescut, casă ridicată de tata și de tata-mare pe locul fostei case bătrînești, cînd eu aveam vreo doi ani și ștrampi croșetați, locuiam nu mai puțin de trei familii. Bunicii, care dețineau cîte o cameră pe fiecare nivel, ai mei cu mine și soru-mea la parter și mătușă-mea, sora mamei, cu unchiu-meu și vară-mea la etaj. Sigur, au regretat toată viața că și-au amestecat bucătăriile și băile așa, însă asta e complet altă poveste, în cu totul alt registru, nu se cade să facem vorbire în ajun de Paști, cînd, vorba bunică-mii, „domnul nost' Isus Hristos s-a răstignit pe cruce”. Zdroaba de Paști începea din Săptămîna Mare, căci nu e puțin lucru să cureți atîta loc și să „hărănești” atîtea guri flămînde. La șleahta permanentă se adăugau, cum începea vacanța, și cele două verișoare mai mici, de la oraș, de la fata lui tata-mare pe care o crescuse tot mama-mare. Și să vezi tămbălău, cu cinci copchii mici, toate fete [...]

De |2018-10-13T18:16:31+00:0015 aprilie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , , |15 Comentarii

paștele

Lipsită de strălucirea kitsch a Crăciunului care te obligă să conștientizezi că se apropie, oricît l-ai detesta, celalată sărbătoare obligatorie, Paștele, nu pare să vină pentru mine niciodată. O privesc cu detașare suspectă. Reobserv asta la mine în fiecare an, nu lipsită de oareșce uimire. În vreme ce lumea rezervă, cumpără, se agită, se pregătește, zilele mele curg egal. Cînd m-ai întrebat, pe drum de la mare, noi ce facem de Paște?, eu nici nu am înțeles întrebarea. Sarmale, sigur nu. Și nici curățenie generală, pe aia am făcut-o împreună mai demult, cînd se impunea. Poate niște ouă roșii, asta da, am făcut mereu, e o operațiune care durează jumătate de oră cu tot cu aranjamentul de după. Să notez să iau vopsea roșie, să vopsim diseară niște ouă. Și cu asta, vom fi gata cu pregătirile de Paște. Nu ucidem miei, cozonaci face mama bestiali și ne dă și nouă. Și liliac, din curte. Și ne vom odihni. Ne vor enerva, cel puțin pe mine, valurile de turiști veniți la munte. Știți, muntele e chestia aia înaltă pe care urci greu, cu efort, aici e un spațiu citadin, se cheamă Brașov, e unul dintre cele mai frumoase orașe din țară. [...]

De |2018-10-13T20:11:45+00:0028 aprilie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: |11 Comentarii

paștele acasă

Încă nu mi-am dat seama dacă soarele mă urmărește pe mine sau eu pe el. Dar e bine. Trebuie că, pînă la urmă, sunt mai solară decît m-aș fi dat sau aș fi părut în vremurile mele mai gri-dark. Pînă la urmă, cum ar fi spus Iisus, niciun adevăr nu e bătut în cuie. A fost un Paște cald. Pe dinăuntru și pe dinafară. Cu ieșit cu fetele, cu rîs, cu povești, cu oameni, cu oamen. Acasă nu a dat colțul ierbii, mugurii abia de se ițesc, pădurea îmi e seacă de frunze, sub geamuri. La mama, liliacul e, și el, gol. Mama-mare, mai mică. Anul ăsta face 88. Curînd. E născută ca mine, în mai. Deși, la masa de Paște, nu își mai amintea că împărțim aceeași lună – cea mai frumoasă dintre toate. Cum tu, băiată, tu nu te-ai născut de cutremur de ești așa cutremurată? Nu, mamă, zice fie-sa, adică mama, eram gravidă cu ea atunci, nu mai ții minte? Nu mai țin, că-s bătrînă, îmi cer moartea... Toată ziua mi-o cer. Cum ți-o ceri, mamă mare? Uite-așa: Doamne, ia-mă odată, că nu mai pot, nu mă mai țin bulendrele. Da' văd că nu m-ascultă, cred că [...]

De |2018-10-13T22:07:33+00:0014 aprilie, 2015|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |31 Comentarii

10 aprilie 2015

București (a nuștiucîta zi) M-am trezit mai obosită decît m-am culcat, cu oboseala asta întinzîndu-se ca o molimă în toate ungherele trupului. Oboseală peste viroza aia urîtă și mucoasă, pe care am purtat-o pe meleaguri oltenești în toate zilele astea. Dacă nu aș pleca la noapte acasă, simt că aș claca. E un ritm infernal, drăcesc, 15-18 ore muncă, cîteva ore de somn, apoi de la capăt. Ieri pusei cîteva poze din Oltenia pe Fb și primii un comentariu de la cineva că mă invidiază pentru relaxare și locurile unde mă duc. Rîsei isteric - m-am contaminat de perfectul simplu în Oltenia, atîtea zile - relaxare! Oamenii se uită și, din afară, după poze, au senzația că tu ești în voyage de  plaisir. Și chiar dacă muncești, uite ce viață aventuroasă ai, însă nimeni nu calculează costurile și nici nu ar vrea să le plătească ca să fie în locul tău. Oltenia a fost stranie, fascinantă. Îi spuneam lui G. că aș putea scrie o teză de doctorat în antropologie după tot ce am găsit și documentat acolo. Asta e mișto la proiectul ăsta teribil de greu și epuizant. G. rîde de mine cît sunt de pasionată, cum mă las [...]

De |2018-10-13T22:08:44+00:0010 aprilie, 2015|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |13 Comentarii

everything’s all right, yes, everything’s fine

(Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Gabriel Garcia Marquez) jurnal, 24 aprilie 2009 am stare de poem de-al lui Bukowski. de ameţeală, aşa, ca după 2 litri de whisky şi bere, patru pachete de ţigări, multă vomă, dormit puţin şi spasmodic. de singurătate. ştii că Bukowski a început sa facă amor pe la 40 de ani, după ce a devenit poet semicelebru? eu mă simt ca el, înainte să i se întâmple. îmi lipsesc berile, whiskyul, ţigările, voma. am în schimb anxiolitice. somn puţin şi spastic. nelinişti. dureri. aşteptări cataleptice. listele lui Crusoe, disproporţionate, neajutînd la nimic. uite, afară pomii infloresc. şi primăvara era anotimpul meu. şi Paştele, sărbătoarea mea. şi verdele îmi iriza din retină direct în suflet şi aş fi vrut să am chef să plec undeva zilele alea libere de săptămîna viitoare, dar unde să mă duc cînd nu mă aşteaptă nimeni? şi unde să rămîn cînd nu e nimeni să mă ţină? aşteptînd să sune telefonul, aşteptînd să aud foşnet de paşi, şi telefonul să sune, şi paşii să se audă. dar telefonul nu sună niciodată, decît mult mai tîrziu, şi paşii [...]

De |2018-10-16T13:05:17+00:0018 aprilie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |10 Comentarii

plînsetul și tăcerea mieilor

Acum cîţiva ani, pe vremea cînd lucram la Pro, cam pe timpul ăsta, m-au trimis la o stînă în Covasna, unde un cioban se pregătea să sacrifice mieii pentru Paşte. Am ajuns acolo fără să ştiu ce mă aşteaptă. Deşi am copilărit la ţară, la noi în sat nu erau oi, nu prea văzusem miei şi singurele  masacre din bătătură care îmi ridicau părul pe spate erau cele ale porcului gras din coteţ sau ale găinilor cu gîturi sucite, ale căror corpuri continuau să se zbată multă vreme după ce mama-mare le reteza capul cu toporul pe tăietorul plin de sînge din curtea din spate. Aşadar m-am apropiat de mieii blînzi şi albi, cu ochi şi boturi umede. I-am mîngîiat. I-am privit cum sug de la ugerul mamei lor, cum zburdă apoi, sătui, pe iarba grasă. Ciobanul îşi pregătise, în timpul ăsta, cuţitul de înjunghiere. Ce a urmat m-a luat complet pe nepregătite. Ciobanul a înşfăcat un mieluţ alb şi cîrlionţat, i-a apropiat jungherul de gît. Mielul a început să plîngă cu glas subţire, de copil. Da, să plîngă. Behăitul s-a transformat într-un plîns de bebeluş îngrozit. Era cumplit. Aveam doi copii mici acasă care, atunci cînd plîngeau, cînd zbierau, [...]

De |2018-10-16T13:07:21+00:0016 aprilie, 2014|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |103 Comentarii