omoplat

pînă cînd moartea ne va despărţi.(povestea tatuajului de pe omoplatul drept)

Aveam 16 ani cînd l-am cunoscut şi era cel mai mişto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deştepte şi îi bubuia capul de inteligent şi cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gaşca, despre Tarantino şi Jarmusch şi Von Trier şi Wenders şi Kusturica şi Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învăţaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în Capitală, era mai cu moţ decît noi toţi. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin, şi printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică şi iritantă a centralistei, alooo, aloo,  Satu-noul, vorbiti? Bine! 17 iulie 98.  Mai puţin de o lună pînă la data la care stabiliserăm să ne cununăm, împotriva voinţei părinţilor lui, care mă urau de cînd mă adusese prima dată acasă şi de care mă ascunsese ani în şir. Locuiam la ai mei, căci bunicul lui care ne iubea ne dăduse nouă casa lui să ne mutăm şi ne mutaserăm [...]

De | 2017-08-16T16:21:50+00:00 7 octombrie, 2013|Categorii: bucăți din mine, de prin cărțile mele, Slider|Etichete: , , , |89 Comentarii