muzică

performer vs public

Mi s-a întîmplat de multe ori, aflată în sală la vreun concert, lectură publică, piesă de teatru, stand-up comedy sau alt fel de performance care avea loc în spaţii neconvenţionale, crîşme cu precădere, (unde omul se adună în jurul unei farfurii, unui pahar sau mai multe şi a unei scrumiere) să văd cum artistul se întrerupe din ce făcea el pe scenă şi se zborşeşte la public că nu stă smirnă să-l asculte pre dînsul performînd. Tot aşa cum am văzut, tot în spaţii neconvenţionale, oameni ascultînd cu respiraţia tăiată, uitîndu-şi ţigara aprinsă în scrumieră şi mîncarea neconsumată în farfurie. În ambele cazuri, „vina” aparţine artistului, în niciun caz publicului. Aseară am asistat la o manifestare din prima categorie şi m-am enervat foarte. Mă aflam la un concert al unui cîntăreţ, într-un pub plin ochi cu public care, atenţie!, plătise bilet gras să se afle acolo. Gras pentru preţurile de „provincie”, cum le place să ne numească pe noi, rataţii, care nu am fost în stare să ne găsim un job şi să plătim chirie în Bucureşti, în vreo mahala, am rămas în oraşele astea naşpa de provincie, vai steaua noastră. Concertul fusese cadeau de la fie-me a mare, de [...]

De | 2017-08-14T16:21:59+00:00 9 martie, 2015|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , , |24 Comentarii

evening mood

  tristeţea mea de azi pulsează în ritmul sonatei lunii. sonata care ascultă sonate.  funny, nu? nu aş fi vrut să trăiesc nicicînd altcîndva. poate doar într-o poveste. să fiu ondină, aş fi vrut. în loc de asta, sunt, cum mi-ai zis, ca ielele. iar ielele îţi iau minţile. dar ielele sunt singure, ştii? singure şi nebune. e pedeapsa lor. la 15-16 ani ascultam peer gynt şi juram că într-o zi dimineţile mele vor suna altfel. în ultimii ani, dimineţile mele nu au mai sunat deloc. au fost  la fel surde ca bătrînul Ludwig. acum aud un susur. iar noaptea de sînziene e departe.

De | 2017-08-14T18:09:24+00:00 27 august, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |6 Comentarii

coloana sonoră a filmului meu (part one)

Eu am fost rockeriţă. Am scuturat pleata pe formaţii de metale grele, trashuri şi deathuri. Dar dintre toate, pe una am iubit-o mai presus de toate. Metallica. Pe de rost i-am ştiut albumele. Am ascultat la inconştienţă. De prin a 8-a, aşa. Îl adulam pe Lars Ulrich şi credeam că o să mă mărit cu el. M-am dus la primul lor concert şi nu m-a remarcat. Era şi bătrîn, n-o mai fi avut nici ochiul aşa de ager, ce să mai zic. Aveam blugi scrişi cu pixul şi pe bancă scris Metallica cu M şi A lung. La parterul liceului meu era clasa a XI-a H, cu profil silvic. Singura clasă de băieţi, într-un liceu cu multe, multe fete. Eram îndrăgostită de un tip de acolo deşi nu vorbise niciodată cu mine şi nici nu cred că mă văzuse, măcar, ca Lars Ulrich ăsta. Şi ei ascultau Metallica în pauze. Şi cînd coboram pe scări, auzeam Unforgiven şi începeam să am palpitaţii. Nu am uitat nimic, deşi am fete adolescente. Acuma, înainte să fiu metalistă, prin generală eram mare fană a lui Maicăl. Dar mare, nu aşa. Din aia de ar fi leşinat pe la concerte, dacă ar fi ajuns. [...]

De | 2017-08-16T16:12:06+00:00 30 ianuarie, 2014|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |15 Comentarii

Edvin Marton o are mare

Mie când îmi place ceva excesiv, mi se ridică părul pe ceafă şi în cap. Fir cu fir. Simt cum se zgribuleşte pielea, din cap în jos, pe mâini, apoi mi se face brusc gol în stomac şi în cele din urmă senzaţia coboară în picioare şi se scurge prin tălpi. În seara asta, Edvin Marton a reuşit să îmi ridice tot părul din cap cu vioara lui. Edvin Marton o are mare - pasiunea de a cânta. Cântă cu bucuria cu care mai cântă Goran, de exemplu. Cu extaz în ochi şi zâmbet larg pe faţă. Nici vioara- un Stradivarius, ăfcors, nu o ţine ca alţi violonişti. O ţine ca pe o iubită, o leagănă, o mângâie, îi ia limba în gură şi îi face copii. Pe scenă valsează cu ea, mişcă din coapse, îi declară amor, apoi ură, striveşte arcuşul de ea, o zdrobeşte, o frământă, o alină şi o ia de la capăt, dirijează orgchestra jucăuş, apoi dirijează sala, coboară, flirtează cu spectatorii, se aşază cântând pe scaun lângă ei, se plimbă prin sală şi apoi urcă la loc pe scenă. Spectatorii îl adulează. El îşi adulează vioara. În seara asta, vioara Stradivarius a lui Edvin Marton [...]

De | 2017-08-16T16:46:31+00:00 15 decembrie, 2013|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |9 Comentarii