moarte

flamingi

Terapeuta mea zice:  mai importantă decît ziua în care ne naștem este ziua în care renaștem. Cea în care ne dăm seama de ce ne-am născut. 9 mai 2017. O fixez cu grijă în calendar, doar cu cîteva zile înainte de aniversarea de 40 de ani. La finalul modulului de psihodramă pe tema vulnerabilității, terapeuta mă felicită, am prelucrat admirabil moartea, zice. Am intrat în modul cu o spaimă teribilă de nonexistență. Am repetat (atunci) ca un disc zgîriat: vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Sunt în timpul unui exercițiu psihodramatic: cineva a murit și cineva a rămas însărcinată, moartea și viața și-au făcut loc brutal în grupul nostru terapeutic. Din nouă muieri, trei au rămas însărcinate de cînd a început grupul. Zici că e molimă, așa se ia. Alte trei își doresc. Terapie cu burta [...]

De |2017-08-14T12:51:44+00:0011 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |21 Comentarii

vînătoarea de oameni

Luna mai e o lună aglomerată în familia noastră. Iar anul ăsta e an special. Pe 2, tata face 69 de  ani. Pe 7, mama-mare face 90. Apoi, eu - 40. Juma de secol între noi, un flintic, vorba ei. Tot pe 7 e și ziua soacrei. Plus, tot de ziua mea, un an de căsătorie. Numai aniversări importante, cum ar veni. Cel mai tare mă bucur că sunt, că se întîmplă. Că avem ce sărbători. A fost un an greu pentru mama-mare și tata. Eu una, cel puțin, am fost sigură că-i pierdem. An cu operații, intervenții, cu spitalizări care nu se mai terminau. Mama-mare nu se mai putea ridica din pat, tata nu se mai putea ridica din pat. Cînd a trecut pe dializă, cateterele nu funcționau, ne-au zis să-l luăm acasă, că nu mai au ce-i face. Iar apoi a început să funcționeze unul, apoi și celălalt. Acum, amîndoi ies la soare, sunt mobili, mănîncă bine și trăiesc cît de bine se poate în situația lor. Știu că nu va dura la infinit asta, însă deocamdată sunt fericită cu ce am primit și mă bucur de ei. Am un mare regret, o să trăiesc cu el toată [...]

De |2017-08-14T12:52:12+00:0028 aprilie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

rugăciune pentru tata

Bunuțule, Știu că atunci cînd eram mică îmi doream să dispară, pur și simplu. Că te rugam să faci ceva, să nu mai fie în preajmă-mi, să se oprească frica, să se oprească violența. Că nu m-ar fi deranjat nici să moară, dacă altă soluție nu ai fi găsit. Îmi amintesc cum te rugam să faci să nu mai fie, cum îți promiteam că am să fiu cuminte, că am să mă duc la biserică mereu și am să fac tot ce spune popa. Dar tu nu l-ai făcut să dispară, așa că am plecat eu. În schimb, l-ai făcut să dispară pe cel pe care îl iubeam și atunci nu am mai putut crede în tine deloc. Ce Dumnezeu strîmb ar înțelege lucrurile atît pe de-a-ndoaselea? Și te-am hulit și te-am negat și te-am repudiat. Știi cît greu mi-a luat să te pot vedea din nou. Bătrîne, A trecut vremea. Am acum aproape vîrsta tatălui meu de atunci. Și te rog iar: fă ceva să nu moară tata. Nu știu cum socotești tu păcatele. Sau în ce ordine dai curs rugăciunilor mele. Uite, acum nouă ani, tata a făcut atacul ăla vascular cerebral într-un moment în care eu nu [...]

De |2017-08-14T14:28:26+00:005 august, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |12 Comentarii

sindromul Stockholm (II) sau un doliu de aproape patruj de ani

Azi se împlinesc 18 ani de cînd a murit. L-am uitat. În sensul că sunt ani buni de cînd nu mă mai gîndesc acolo. Uneori mi se pare că totul s-a întîmplat într-o altă viață, complet, din care mai răzbat amintiri estompate, blurate. Dar moartea lui violentă, șocul, au rămas adînc înfipte în subconștient. Nu pierzi pe cineva în felul ăsta și apoi trăiești ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Te căptușești cu spaime, cu anxietăți, cu dureri care nu trec niciodată. Se ascund, dar nu dispar. Răbufnesc cînd te aștepți mai puțin, îți fac viața și mintea varză. Doliul e ceva atît de cumplit, mai ales la o asemenea vîrstă (aveam 22 de ani, el nu împlinise 24), mai ales în asemenea împrejurări (moarte violentă și fulgerătoare), încît e aproape imposibil de dus. Și totuși, se duce. Cum poate, fiecare. Și așa ajungi, 18 ani mai tîrziu, să ai senzația că nu ai trăit, ci ai visat toată întîmplarea aia oribilă care ți-a modificat esențial și definitiv ființa și existența. Dar trece. Chiar dacă e o durere ce pare a fi unică, pe care nu a mai trăit-o nicio ființă din lume înaintea ta și nu o [...]

Vița. Victoria.

A fost beteagă rău mama mare. A avut dureri mari, au secat-o de puteri, a slăbit, nu a mai coborât din pat. A venit și preotul din sat, prietenul ei, să o împărtășească. Mi-a zis mama că e tare rău, e schimbată, nu mai poate ajunge nici la baie singură și m-am speriat. Am adormit rugîndu-mă să se facă bine și a doua zi am plecat să o văd. Nu aș fi suportat gîndul “să se ducă-n deal” fără ca eu să apuc să mai vorbesc cu ea. Copiii au zis că vin și ei, că vor să o vadă. Era în picioare, ținîndu-se de masă, cînd am găsit-o. În camera ei, care seamănă izbitor cu camera mea din copilărie, căci toată mobila în care am crescut eu se află acum la ea. Mama-mare doarme pe canapeaua pe care am dormit eu, cu biblioteca sub care am scris, eu și sor-mea, Adi te iubesc, ești viața mea, Cipri, nu pot trăi fără tine, de ce m-ai părăsit și alte inscripții de amor juvenil. Acum e mai bine, ne zice mama. O fost tare rău, dar după injecții, e mai bine. N-a vrut să ne lase să chemăm doctorul, că dacă [...]

De |2018-10-13T19:59:05+00:0019 mai, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |16 Comentarii

nimicul zilelor

Nu mă pot aduna decît ca să lucrez compulsiv. Am ieșit în stradă zile la rîndul, pînă s-a fîsîit, ca de fiecare dată, mișcarea de protest. Am răcit zdravăn cu ocazia asta, de trei zile sunt praf. Număr, ca și voi, morții. Îmi amintesc, din cînd în cînd, vorba mamii-mari, că Mniezo îi ia la el repede numai pe oamenii buni, de aia îi ia tineri. Am crescut auzind asta la bătrîni. Poate că mama mare are dreptate și viața pe pămîntul ăsta e purgatoriul și cei care pleacă așa de rapid sunt primii absolviți. Totul mi se pare inutil, zilele astea. Ar trebui să mă pregătesc pentru Gaudeamus, îmi iese cartea curînd, dar nu îmi vine. Îmi pare totul o impietate, în durerea și revolta astea generale. Nu pot scrie, nu pot dormi, nu știu să fac nimic în afară să învîrt în cap tot felul de gînduri, toate gri. Și totuși, viața merge mai departe pentru unii dintre noi. Mai norocoși sau mai ghinioniști, cine poate spune?  

De |2017-08-14T15:51:49+00:0010 noiembrie, 2015|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |10 Comentarii