fericire

one year later. forty years later.

Anul trecut am decis să-mi împart ziua cu tine. Nu mi-a fost ușor, știi doar, oropsita de mine, neiubita de mine, lipsita de respect de sine​ de mine credea că doar atunci are dreptul de a se simți importantă: de ziua ei. Mi-am dat seama de curînd de lucrul ăsta, de ce țineam eu cu dinții de ziua mia, de ce mi se părea așa de importantă, de ce eram așa de oribil de tristă în fiecare an, de ce aveam așteptările alea rupte grav de realitate. Fiindcă era singura zi în care îmi permiteam să simt că aș merita și eu ceva: flori, cadouri, atenție, iubire. Și fiind singura, proiectam pe ea tot ce mi-aș fi dorit, dar simțeam că nu merit, restul de 364 de zile din an. Anul ăsta nu mai simt asta. În mare parte, și datorită ție. Nu mi-a fost ușor, însă sunt fericită că am făcut-o. Azi nu împlinesc doar 40 de ani, ci și un an de căsnicie cu tine. Cel mai greu și revelator și, pînă la urmă, frumos an din viața mea. Ziceam că știu, în ziua aia, cînd am spus da-ul ăla emoționat, că nu are cum fi ușor. Am [...]

De | 2017-08-14T12:51:12+00:00 21 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |25 Comentarii

40

Și am ajuns și la un stuchit distanță de 40 de ani. Nu pare să se schimbe mare lucru. Ieri mi-am zărit chipul printre crengile de liliac pe care le-am îndesat pe măsuța de toaletă și i-am zîmbit. Mi-a plăcut de el. La 30 de ani nu îmi reușea trick-ul ăsta. La 30 abia reușeam să ghicesc care e drumul corect către mine. Mi-a mai luat cîțiva ani buni să mă așez pe el. Acum l-am încălecat bine, știu exact încotro mă îndrept. La 40, știu să-mi dau timp și să mă bucur de el. Nu mă mai grăbesc nicăieri, m-am așezat pe mine în mine. Scriam la 38 că sunt cea mai bună și fericită dintre posibilitățile mele, și de atunci am reușit să-mi rămîn. Grea întreprindere pentru o distimică, nu ai spune? La 40 de ani, am abandonat gîndul perfecțiunii. Nu mi-a ieșit în tot timpul ăsta tînăr, nu îmi va ieși nici la maturitate. Sunt perfectă pentru copiii mei, uneori. Rareori. Sunt perfectă pentru soțul meu, deseori. (Sau mă minte temeinic.) Sunt cea mai bună variantă a mea dintotdeauna și lucrez încontinuu la mine. Dar nu perfectă, niciodată perfectă. Însă merit cîteva rînduri de medalii pentru că [...]

De | 2017-08-14T12:51:22+00:00 17 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |34 Comentarii

voia și nevoia

Mi-e tot mai greu să viețuiesc printre oameni inconștienți. Mi-e tot mai greu să mă abțin să încerc să le explic că au nevoie să se caute, să se cunoască, să se înțeleagă. Fiindcă nu e treaba mea. Și totuși. Dacă aș fi dictator, aș obliga pe toată lumea să meargă la terapie. La început s-ar duce de silă și nevoie, probabil, ar opune mii de rezistențe (eu, care m-am dus de nevoie și bunăvoie și ce ditai rezistențele am avut), dar într-un final ar simți beneficiile. Îmi spunea odată iubitul unei cititoare, argentinian de origine și personaj de-al lui Saramago, a cărui mamă era nu doar prietenă cu Saramago ci și psihiatru că, în Argentina, în orașele mari cel puțin, oamenii merg la terapeut ca la medicul de familie. Într-o astfel de lume aș vrea să trăiesc. E atîta agresivitate și neîmpăcare peste tot unde mă uit și mă tot trezesc explicînd și încercînd să trec de aparențe, de scuturi, de temeri, ca să ajung la vulnerabilități, să le arăt oamenilor că toți suntem la fel, pe toți ne doare, să nu mai arunce cu pietre, să se oprească puțin și să se gîndească. Însă cei mai mulți sunt [...]

De | 2017-08-14T13:11:10+00:00 19 aprilie, 2017|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , , |40 Comentarii

sunt fericită

Mă desprind ușor din îmbrățișarea adormită a omului meu și pășesc și mai ușor din cameră, să nu-l trezesc cumva. Nu sunt funcțională de-a binelea, am ochii întredeschiși. Bîjbîi pe holul pe care nu-l cunosc către una dintre terase, de unde se aud țipetele sfîșietoare de pescăruș care m-au trezit. Deschid  ușa și-i văd, păsări mari, neliniștite. ȘȘș, le zic, ce aveți cu mine, de ce plîngeți la geamul meu? Peste blocuri, spre mare, se mijește o geană de lumină. Socotesc în cap că se crapă curînd de ziuă, să fie șase aproape ceasul. Mă duc la baie, apoi intru în camerele fetelor, pe rînd, cu grijă, să nu cumva să le tulbur somnul. Una a adormit cu caietele din care învățase în pat. Doarme liniștită, cu băluțe, cum le place lor să zică. Cealaltă e răsfirată pe tot patul, doarme atît de profund încît aș putea aduce o fanfară și nu aș reuși să o trezesc. Sunt atît de frumoase și cuminți, iar sub chipul transformat, de adolescente, încă pot vedea chipul copiilor mei mici atunci cînd dorm. Simt cum sufletul mi se umflă ca un balon care stă gata să explodeze. Mă întorc, tiptil, în camera noastră, mă [...]

De | 2017-10-11T23:30:17+00:00 11 aprilie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |34 Comentarii