copii

crescînd oameni

Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci cînd erau mici și lipite toate de mine, că într-o zi se vor transforma ca în Exorcistul, aș fi rîs cu muci, m-aș fi bătut cu pumnii în piept și aș fi împărțit și vreo doi, să fie, cui ar fi îndrăznit să spuie așa o grozăvie. Cine, vietățile astea minunate, dulci și roz cu sclipici, înduioșătoare, mici, haioase și teribile? N i c i o d a t ă! Păi cum, domnule, nu aveam eu cei mai cuminți copii? Cei mai bine educați? Cei mai atașmentparenting-izați? Nu dormeam eu cu ele în pat, cu piciorul uneia în ficat și capul celeilalte în rinichi? Nu ne juraserăm iubire eternă, nu semnaserăm pact că ne vom pupici cu băluțe tuată viața? Nu auzeam eu de dimineață pînă-n asfințit și încă o bucată după, înlănțuită de brațele grăsane, mămucă te iubesc la infinit și-napoi? Nu ne ghinghineam noi, nu ne căcăleam, nu ne iubileam pe vecie? Nu eram eu, citez, cea mai bună mamă din partea asta de galaxie? Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o [...]

De |2017-08-14T14:38:46+00:006 iulie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |48 Comentarii

despre lipsa firescului

  În ultima vreme am fost martora unor discuții, polemici sau certuri aprinse, atît offline cît și online, pe cîteva teme  extra-fierbinți apărute pe tapetul public, fumatul în spațiile publice și bătutul/crescutul copiilor la români și norvegieni fiind doar două dintre ele. Și la fiecare dintre aceste discuții, mi-a sărit mereu în ochi că ceea ce ne lipsește ca argument, aproape întotdeauna, este firescul. Acel firesc care vine cu echilibru și rațiune. Și nu mă pot opri să observ cît de sterile devin toate discuțiile, cît de inutil agresive, cînd singurul lucru pe care îl avem de făcut e să ne întoarcem la firesc, la natural. La ce a lăsat Dumnezeu, natura sau cum vreți să spuneți datului primordial. Fiindcă, dincolo de felul în care a evoluat umanitatea, de beneficiile și ororile civilizației și tehnologiei, nevoile de bază sunt aceleași, la fel și mecanismele de funcționare, oricît ne-am străduit noi să le alterăm sau rafinăm. Și în 2016 trebuie să ne hrănim, să ne odihnim, să avem adăpost, la fel ca cum avea nevoie omul de Cro-Magnon, diferența stă doar în cum facem asta, ce alternative ne-am creat ca să satisfacem aceste nevoi. Nu mai stăm în peșteri ci în [...]

De |2017-08-14T14:49:04+00:0028 ianuarie, 2016|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |30 Comentarii

15 ani

M-am trezit cu noaptea-n cap, mamă de bigudiu de 15 ani. La 15 ani se cheamă că ești domnișoară, nu e așa? Ai părul lung, ombre, gagic, ești pur și simplu superbă și pe deasupra ai și propria viziune despre viață și lume. Mama e doar punct de sprijin, nu mai este ea viața și lumea ta. Anul trecut, cînd s-a buletinat, încă mai aducea cu un copil. Făcuse febră flebă și a dormit cu mine în noaptea aia (am scris aici, așa cum scriu în fiecare an de ziua fiecăreia dintre ele, să nu uit, să nu cumva să uit ceva). Mi-am adus aminte de vremurile în care se înghesuiau amîndouă să doarmă cu mine, am dormit cu ele în pat pînă hăhăăă. Acum mai pup doar dacă e vreuna bolnavă sau s-a uitat la vreun film de groază. Aseară, în timp ce ele se sărbătoreau în oraș, ca două surori, mă gîndeam ce simt pentru ele, în afară de iubirea aia sufocantă, pe care ajungi să o înțelegi doar atunci cînd devii mamă. Soră-sa îi pictase un tablou superb și îmi trimiseseră poză și atunci m-a izbit. Admirație. Asta simt pentru copiii mei, unul major, celălalt în plină adolescență [...]

De |2017-08-14T14:49:18+00:0026 ianuarie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |23 Comentarii

what

  Ieri am avut privilegiul să-i iau un interviu maestrului Victor Rebengiuc. Care mi-a zis, printre altele, ceva ce mi s-a lipit de sufletul de autodidactă, un lucru pe care îl susţin demult şi eu, din motive evidente. Citez: „o diplomă nu îţi dă talent, o diplomă nu te legitimează. Opera, talentul te legitimează!”Victor Rebengiuc este unul dintre puţinii deţinători ai unui titlu (onorific, ce e drept) de Doctor Honoris Causa, fără să aibă diplomă de licenţă sau măcar de bacalaureat. Numai cu două zile în urmă, fie-mea cea mare îmi zisese, într-o discuţie absolut delicioasă, aşa cum sunt multe dintre discuţiile cu ea: nu-mi plac intelectualii care conceptualizează în loc să trăiască. Ăia care trăiesc pentru a şti şi nimic mai mult. Pentru ăştia, diplomele şi titlurile sunt precum BMW-urile pentru cocalari. Mi-a plăcut maximum treaba asta şi am leşinat de mîndrie că sunt mamă de aşa copil deştept. Toată viaţa m-am lovit de oameni care au, în loc să fie. Iar a şti, ca scop în sine, e doar un alt mod de a avea.  Tot fie-mea a mare m-a întrebat ce înseamnă a procrastina, că i se pare un cuvînt nasol. I-am zis că înseamnă a tărăgăna [...]

De |2017-08-15T12:09:12+00:0030 octombrie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |18 Comentarii