boală

un an prea lung

De după 2010 încoace, mi se pare SF ce ani urmează. Totuși, sunt din generația care cînta: noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii... În plus, cînd eram mică citeam cărți SF despre un viitor incert ce se întîmpla în prezentul de acum. Așa că senzația de ireal nu mă părăsește deloc, pe bune, chiar vine 2017? De fapt, nici nu contează ce vine. Important e să se termine ăsta cu bine, dacă se poate. Orice înseamnă bine în situația asta. Greu, urît, lung an a fost. Cu toate părțile lui frumoase și bune, urît, greu și lung an a fost. Cu muncă multă, dar mai ales boli și spitale nenumărate. Luni întregi de spitale și umilințe și operații și intervenții. Și la noi, toți am avut porția noastră, dar mai ales tata. Din martie, spitalele au făcut parte din viața noastră cotidiană. Din iulie, nu cred că am adunat o lună fără. Cu toate umilințele și frustrările aferente. L-am găsit pe tata legat de pat, am petrecut zile și nopți păzindu-l ca să nu fie legat din nou, ni s-a spus de mai multe ori că nu mai e nimic de făcut pentru el, apoi s-a [...]

De |2017-10-11T23:46:29+00:0019 decembrie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |6 Comentarii

Vița. Victoria.

A fost beteagă rău mama mare. A avut dureri mari, au secat-o de puteri, a slăbit, nu a mai coborât din pat. A venit și preotul din sat, prietenul ei, să o împărtășească. Mi-a zis mama că e tare rău, e schimbată, nu mai poate ajunge nici la baie singură și m-am speriat. Am adormit rugîndu-mă să se facă bine și a doua zi am plecat să o văd. Nu aș fi suportat gîndul “să se ducă-n deal” fără ca eu să apuc să mai vorbesc cu ea. Copiii au zis că vin și ei, că vor să o vadă. Era în picioare, ținîndu-se de masă, cînd am găsit-o. În camera ei, care seamănă izbitor cu camera mea din copilărie, căci toată mobila în care am crescut eu se află acum la ea. Mama-mare doarme pe canapeaua pe care am dormit eu, cu biblioteca sub care am scris, eu și sor-mea, Adi te iubesc, ești viața mea, Cipri, nu pot trăi fără tine, de ce m-ai părăsit și alte inscripții de amor juvenil. Acum e mai bine, ne zice mama. O fost tare rău, dar după injecții, e mai bine. N-a vrut să ne lase să chemăm doctorul, că dacă [...]

De |2018-10-13T19:59:05+00:0019 mai, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |16 Comentarii

obraznică (the smell of hospitals in spring 2.0)

Martie. Anno Domini MMXVI Plouă. Am deschis geamul larg; e prea cald în salon, aerul e prea greu. Între mine și celelalte femei bolnave, unele operate, altele care așteaptă să fie operate, o ușă de plexiglas glisantă e trasă pînă la jumătate. Șapte paturi, dispuse în două camere doar aparent despărțite. Un sforăit răzbate de dincolo, de unde toate bolnavele, așa cum ni se spune, au adormit. E tîrziu, dar deasupra patului meu arde lumina. Citesc. Din cînd în cînd, las cartea jos și mă uit pe geam la ploaia de început de martie. La clădirea veche, cu toate ferestrele stinse și ornamentații din piatră. De afară, zgomotele nopții năvălesc pe geam, umede, mă zgribulesc. Din rondul din fața Maternității se aud zgomote de pneuri frînînd pe asfaltul ud. Ceasul din turnul unei biserici bate îndepărtat. Nu știu care biserică. Branula mă înțeapă în venă de cîte ori mișc brațul învinețit de acul nepriceput dar foarte insistent al unei asistente timorate. Mă duc la baie. Din oglindă mă privește un chip străin, palid, necopt parcă. Sting becul. Nu pot adormi, ascult sunetele înfundate ale orașului în ploaia nocturnă. Nu am reușit să adorm mai deloc peste noapte. Foarte devreme, au [...]

De |2017-08-14T14:46:37+00:0010 martie, 2016|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |12 Comentarii

poezia trecînd

Angela Marinescu trece pe trotuar (știu sigur că e ea deși n-am întîlnit-o niciodată) se oprește în fața unei simigerii.  Privește vitrina, nu cumpără nimic, trece mai departe. Pe cap are o șapcă neagră, iar dedesubt, un șal mov care-i atîrnă fermecător pe sub șapcă, pe umeri și pe spate eu stau în mașină și o privesc. Îi privesc cearcănele de sub ochi, căutătura pierdută, tristă, fusta dantelată ce se ițește pe sub palton atunci cînd pășește. Angela Marinescu trece pe trotuar își face loc printre oameni, bolnavă și tristă nimeni nu o privește, nimeni nu știe cine e. Nu îi zîmbește nimeni, nu îi cere nimeni vreun autograf. Ea trece, tot trece, eu o privesc îndelung aerul din jurul ei se face galben iar mersul ei abătut și solitar printre oameni indiferenți la poezie e  poezie  

De |2018-10-13T20:22:39+00:008 martie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |0 Comentarii

aer

Sunt un pește balon. Burta mea e mare și rotundă. Am pîntecele umflat precum al unei gravide, dar înăuntru nu e nimic, în afară de aer. Sunt însărcinată cu trei kilograme șapte sute de aer. Noaptea nu dorm, fiindcă fetusul de aer se mișcă încoace și încolo, îmi dă picioare în ficatul umflat. Arsurile mă fac să mă încovoi de durere: are părul mare cel mic, zice bunica. Părul lui de aer buclat. Vine sorocul. Găsește-i tu nume. O să plutesc apoi, cu burta în sus, ca un pește mort, pe rîul deznădejdilor noastre.     ("Henry Ford Hospital," Frida Kahlo, 1932)

De |2018-10-13T20:28:19+00:0017 februarie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

claustrofobie și vertij

Mama-mare ar spune că am bîzdîc. Sau vorba aia a ei, cîte bube rele, toate-n curul babii mele. Altfel nu-mi explic cum, după boala inflamatorie pelvină și gripă, am agățat (iar) un sindrom vertiginos. Că numai cu boale din-astea pricopsite mă aleg: sindrom Gilbert, sindrom labirintic etc. O rîie țărănească, o căpușă ceva nu aș păți. Nu, eu am sindrom de vertij. Sovaj. Care nu e așa de fain cum sună. Că îți înțepenește așa ceafa de durere năprasnică și îți simți cutia craniană ca pe-o cască de fier care se tot strînge și îți înghesuie creierașul. Și ai urla, mai ales cînd e noapte și toți demonii se adună. Și mai e amețeala aia terbilă, care-ți învîrte camera în jurul capului care te strînge, apoi îți învîrte toată casa, ce zic, clădirea cu 12 etaje ți-o învîrte, apoi încet și cartierul, orașul și hăăăt, țara, planeta și chiar galaxia de parcă tu ai fi soarele, nu alta. Chiar, sărmanul soare, ce sindrom vertiginos ultra-acut trebuie să aibă, cu totul învîrtindu-se în jurul lui, ce amețeală, ce vertij. Și m-am trezit iar pe pat alb de spital cu lichidul rece împingîndu-mi-se pe vene, cu norii rotindu-se tot mai încetișor pe [...]

De |2018-10-13T21:53:54+00:0026 mai, 2015|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |25 Comentarii