bigudiul mic

oameni întregi

Azi a împlinit 17 ani. Cam pe la ora asta, în urmă cu 17 ani, scotea țipînd capul în lume. Nu e vorbă, că a continuat să țipe pînă tîrziu, zicea că așa e ea, are un țipar în gît. Azi-noapte, am luat-o în brațe și m-am uitat la ea, femeie de-acum, și nu mi-a venit a crede că gata, nici ea nu mai e copil, ambele fete îmi sunt oameni întregi. Cel mai greu de gestionat e neputința. Cînd încep a se face oameni mari, nu mai ajunge să pupi și să treacă. Iar să le vezi suferind e aproape insuportabil. Te duci, te așezi, întrebi, dar de cele mai multe ori ești concediat cu o singură fluturare de mînă: nu am chef, îți zic eu cînd pot. Și atunci te duci la tine în cameră și stai și te frămînți, te întrebi ce ai putea face, dar știi că realmente nu poți face nimic decît să fii acolo, să le iubești și accepți cu toate ale lor. Cel mai greu de gestionat e nevoia de a le fi, în continuare, salvator. Fiindcă nu mai e treaba ta, au nevoie să se descurce singure, să te anuleze pe tine [...]

De | 2018-01-26T09:12:27+00:00 26 ianuarie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |16 Comentarii

șaișpe

Mama, dimineață să mă trezești cu pupicuri și îmbrățișări, a zis aseară sărbătorita, plină de confetti în păr, după ce-i trăsesem un tun întreg în capul încoronat a la gilmore girls. Am zîmbit și mi-am dat seama că, oricît de mare și adolescentă ar fi, rămîne un copil, cu suflet de copil, copilul meu. Azi împlinește șaișpe ani. În fiecare dimineață a zilelor lor, mă trezesc cu noaptea în cap să le scriu. Vreau să știe neapărat cît le admir și iubesc. Că sunt cei mai buni dintre copiii posibili (oare Leibniz o fi avut copii?). Și că le mulțumesc că, de cele mai multe ori, îmi sunt și cele mai bune prietene. Nu, relațiile dintre noi nu sunt perfecte, vă fac cunoștință cu ușa de la baie care stă mărturie - cît mai stă, mai are puțin și cade - crizelor celor două adolescente. În caz că nu știați, baia e locul unde se refugiază, trîntesc și, după caz, lovesc ușa, atunci cînd sunt nervoși adolescenții. Și ei sunt foarte des nervoși. Uneori pleacă la tata sau la bunici, ca să nu te mai vadă, de mamă rea ce ești. Și tot ei se întorc, cu toată liota de [...]

De | 2017-10-11T23:40:51+00:00 26 ianuarie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |21 Comentarii

ironiile bigudiului mic: boala genetică

Ea se pregătește în baie, bodogănind codul care nu a ținut decît două zile cu pinguinii brașoveni. Eu, buimacă, o bodogănesc că iar s-a trezit tîrziu și o să întîrzie, ca în multe alte dimineți. - Tu nu înțelegi că ce am eu este o boală genetică, degeaba te tot fandosești, e o boală, Petronela! O boală gravă, crezi că e simplu să nu ai capacitatea de a te trezi dimineața? Și nu faci decît să o agravezi dacă te aștepți de la mine să o tratez cu soneriile astea oribile de la telefon, care sperie copiii care suferă de boala asta. Am citit undeva că trece doar cu pupicuri și îmbrățișări și multă dragoste... - Păi tu primești pupicuri și îmbrățișări și multă dragoste! Since 2001. Și văd că în loc să treacă, se agravează. - Ai observat și tu? Vezi ce crudă ești, Pwetro, iar eu trebuie să trăiesc cu boala asta în fiecare zi a vieții mele. În plus, e vorba de pupicuri, îmbrățișări și dragoste dimineața, nu random. Știi ce ar face o mamă bună, care știe că are un copil suferind de această cruntă boală genetică? Îți spun eu: și-ar pune ea alarma aia oribilă [...]

De | 2017-08-14T13:29:37+00:00 13 ianuarie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |9 Comentarii

serendipity

A urcat în ultimul autobuz din seara aia cu căștile în urechi, neatentă, și s-a trîntit pe primul loc, fără să îl observe pe rockerul blond de pe celălalt scaun. Și-a scuturat părul lung, vopsit ombre, la fel de neglijent precum urcase. - Mulțumesc, a auzit înșurubîndu-se reproșul de pe scaunul învecinat. Abia atunci a catadicsit să-l privească pe tînărul de lîngă ea. Avea părul lung și niște ochi foarte frumoși. La naiba, era drăguț cu totul, iar lîngă geam ținea un skate cu o mînă. Ah, ce mișto e, și-a zis în gînd, cum de nu l-am observat? - Scuze?!, a bîiguit, cu voce tare. - Părul, a șoptit el, zîmbind, fixînd-o cu privirea. - Nu mi-am dat seama, pardon, i-a răspuns ea cu cel mai seducător zîmbet exersat îndelung în selfie-uri și oglindă. Era frumoasă și știa exact cît e de frumoasă. Genul ăla de frumusețe care ți se înfige-n cap, care te uluiește, de la care nu-ți mai poți lua ochii. Care te face să te-ntrebi cum a nimerit Dumnezeu (sau, mă rog, mă-sa) combinația perfectă de trăsături, culori, linii și forme. El continua să se holbeze indiscret la ea, ea se prefăcea indiferentă, cu ochii în geam [...]

De | 2017-08-14T13:56:10+00:00 15 august, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |17 Comentarii