alergare

kafka, frate

Am zis că de luni mă reapuc să alerg. Azi e luni. Azi e mîine-le, luni-ul ăla pe care mi-l propun de un an și jumătate și nu ajung niciodată să-l trăiesc pentru că mereu am dureri, mereu mă doare. Îl aud în cap pe bărbatu-meu rîzînd că eu mă dau sportivă, dar de cînd mă cunoaște mai mult de masaj și scris alte sporturi nu m-a văzut făcînd. Iar azi e luni și nu mai doare, așa cum a promis doctorița. Uite că funcționează, totuși. Las că îi arăt eu lui. Ies și merg prin soare, pe lîngă clădire, către pădure. Urcușul e greuț, nu mai am respirație, de unde să mai și am? Mă opresc la bara care interzice urcatul pe Tîmpa cu mașina și fac cîteva mișcări de încălzire, mai mult ca să îmi trag sufletul. Cînd îmi mai vine inima la loc, încep să alerg. E înfrunzită tare pădurea, cărarea e moale de la ploi, însă nu noroită. Atîtea păsări. Și cuci, și mierle, și cintezoi, și pițigoi, și cucuvele. Și corbi sau poate ciori, cra, craaa. Un tip mă depășește; aleargă cu căști în urechi și eu mă mir, în capul meu, cum să nu [...]

De | 2017-08-14T12:51:03+00:00 29 mai, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |12 Comentarii

timpul meu personal

(jurnal, aprilie 2010) timpul e o percepţie personală, băi. ştiu că e truism, mă doare-n adidasul drept că e truism. e aşa de truism că nimeni nu se mai gândeşte la sensul lui. nu e nimic, m-am gîndit io azi. în timp ce alergam. ştii cum alerg? ţi-am mai zis, de parcă aş avea o destinaţie, iar destinaţia aia ai fi tu. alerg de nebună, cu gluga trasă pe cap, printre copacii înmuguriţi, în ciripit de mierlă. şi trag pe nas aerul ăla mişto de pămînt reavăn şi flori de corcoduş albe şi pe urechi, până în cortex, sunetul de mierlă şi de vînt primaveril uşor nervos, dar nu mult, numai cît să îmi înfioare puful de pe gît. alerg şi gîndurile aleargă şi ele. azi, par egzamplî, m-a alergat gîndul ăsta: am 33 de ani imediat. şi mă simt de 17 şi 60. în acelaşi timp. mă simt la ambele capete ale vârstei, deodată. fiindcă am trăit în ăştia treijtrei de ani mai mult decît orice om de 60. mă simt obosită şi copleşită. şi bătrînă, cumva, la finalul a minimum două vieţi gata trăite. şi în acelaşi timp mă simt la începutul unei vieţi. gata să o iau [...]

De | 2017-08-16T16:05:56+00:00 25 februarie, 2014|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , |5 Comentarii